Timpul.md

Ultima oră 23 Iunie 2014 | 12:35

Valentin Naumescu: „Foarte sus, foarte jos”. Căderea unui preşedinte

Precedentul preşedinte al Germaniei, Christian Wulff, a demisionat pe 17 februarie 2012. 

În esenţă, acesta a renunţat la mandatul de preşedinte al celei mai puternice ţări a Uniunii Europene, în urma (spuneţi cumva „doar?”) a suspiciunii unor fapte incompatibile cu calitatea sa anterioară, cea de prim-ministru al landului Saxonia inferioară, faptele fiind petrecute înaintea alegerii sale ca preşedinte, în 2010.

Ca să lămurim lucrurile de la început, suspiciunile de corupţie nu s-au confirmat în justiţie iar Christian Wulff a fost achitat. Deci, demisia sa a fost una de onoare, determinată exclusiv de imperative morale şi simbolice. Conform codului etic al înaltei funcţii deţinute, Preşedintele Germaniei nu putea fi nici măcar menţionat într-un scandal de (posibilă, chiar nedovedită) corupţie. Nici dacă aceste fapte erau anterioare funcţiei de preşedinte.

Pe vremea când Wulff conducea guvernul landului respectiv, soţia sa a obţinut un împrumut facilitat de un prieten de familie bancher, în condiţii, se pare, mai avantajoase decât cele de pe piaţă. A fost de ajuns pentru ca scandalul să nu mai poată fi oprit. Totuşi, trebuie spus că banca de la care a luat banii (pentru casa pe care şi-au construit-o ulterior) nu era o bancă de stat iar Christian Wulff venea oricum din mediul corporatist, unde lucrase multă vreme (ca avocat specializat în drept comercial) înainte de a fi politician şi unde s-a şi întors, deci era destul de plauzibil ca relaţia respectivă să nu fi fost legată de funcţia sa politică. Dar, în mod categoric, a greşit. Trebuia să se abţină, ca om politic, de la lucruri pe care probabil şi le permitea fără probleme înainte de a fi demnitar. Nici el, nici soţia sa nu ar fi trebuit să ceară împrumuturi de la prieteni, în timpul exercitării mandatului într-o funcţie publică importantă, şi nici să meargă în vacanţe cu prietenii oameni de afaceri, alimentând suspiciuni (neconfirmate) privind sursa de finanţare a sejurului.

Sunt lucruri pe care, în exerciţiul public, nu le poţi face, chiar dacă nu reprezintă mită, chiar dacă nu ai favorizat pe nimeni, chiar dacă se dovedeşte că sunt din buzunarul propriu şi chiar dacă ţi le-ai permis o viaţă întreagă înainte. În democraţiile cu standarde înalte, funcţia publică înseamnă limitare şi constrângeri, nu privilegii şi opulenţă, înseamnă distanţă şi sobrietate, nu prietenii dubioase, apropieri sordide şi „familiarităţi” jenante. De aceea Regina Elisabeta nu dansează la nunţi şi la botezuri, ca să spunem aşa, mai frust. Coroana e grea, distinşi cititori, nu orice poate să o ţină pe cap o viaţă (unii nici măcar un mandat, aşa cum vedem în Europa şi în lume), iar puterea adevărată şi respectată de-a lungul deceniilor, de generaţiile succesive ale unei naţiuni, înseamnă distanţă, autocenzură, singurătate şi restricţii severe. Desigur, e mai uşor şi mai plăcut să fii un tip de gaşcă.

În orice ţară, stilistica puterii reflectă perfect nivelul de educaţie a naţiunii respective, nu numai a liderilor ei, pentru că naţiunea, în fond, este cea care îi acceptă şi îi suportă (sau nu), din toate punctele de vedere: constituţional, politic, financiar.

În pofida a ceea ce cred cei pe care puterea i-a prins nepregătiţi cultural şi educaţional, funcţia publică înseamnă mai puţine libertăţi individuale şi familiale decât are cetăţeanul obişnuit, înseamnă privare de plăceri şi pofte, nu lejerităţi comportamentale de parvenit, înseamnă restricţii pe toate planurile şi, dacă vorba nu vi se pare prea mare, chiar sacrificiu personal şi familial, nu beneficii pentru membrii familiei. De aici vine cuvântul de „demnitar”. Demnitatea înseamnă mai puţin, nu mai mult. Altminteri nu ai mai fi demnitar, ci jupân, ceea ce este altceva, un alt soi de exercitare a puterii, de tip despotic-oriental, nu din spaţiul culturii occidentale.

Recent, luna aceasta, Christian Wulff şi-a lansat la Berlin cartea autobiografică Foarte sus, foarte jos (Ganz Oben, Ganz Unten), care nu aduce lămuriri suplimentare legate de suspicinile respective dar, în treacăt fie spus, a generat un nou scandal în Germania. De ce? Foarte simplu: titlul cărţii a fost considerat arogant şi sfidător, din vreme ce „foarte jos” înseamnă pentru fostul preşedinte un venit anual, garantat prin lege, de circa 200.000 euro, birou, secretară şi şofer, toate până la sfârşitul vieţii.

Nu insist acum şi aici asupra controversei politico-sociale create de stânga sindicalistă germană, discursul lor era dealtfel previzibil: atâtea milioane de germani trudesc din greu pentru venituri mult mai mici (şi nesigure, pe deasupra), cum să vină fostul preşedinte să le spună oamenilor că se simte „atât de jos” cu doar 200.000 de euro pe an? Fireşte, nu asta dorea să spună fostul preşedinte şi nici nu are rost să elaborăm mai mult decât atât pe seama atacului socialiştilor. Poate că formula din titlul cărţii a fost neinspirată şi uşor de speculat de către opoziţie (aceeaşi opoziţie acum, ca şi atunci), poate a fost doar provocatoare, poate a fost o „undiţă” a editorului, nu ştim, dar oricum nu acesta este punctul-cheie în povestea lui Christian Wulff.

Prin demisia sa, Christian Wulff a coborât desigur de pe piedestalul seducător al puterii, dar a menţinut standardele politicii Germaniei foarte sus. 

Valentin Naumescu
contributors.ro

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus