Câteva note*
În martie trecut, un scriitor român a dat pentru Die Zeit un articol privitor la răscoalele ţărăneşti, pe care acel ziar l-a şi publicat, suprimându-i, după convenienţele redacţiei, încheierea. Nişte ochi deprinşi înţelegeau asta îndată. Dar articolul a trecut cu totul neluat în seamă de presa noastră, şi, probabil, rămânea uitat de tot, dacă d. M. Dragomirescu, jertfind din strâmtul spaţiu al revistei d-sale literare Convorbiri, nu-i făcea acum în urmă favoarea să-l reproducă, după originalul românesc, măcar în bună parte.
Astăzi, când oricine are dreptul a se preocupa de marile noastre probleme de stat, i se pare autorului că n-ar fi nepotrivit să-şi publice articolul aşa cum l-a aşternut el pe atunci, cu un adaos, ce se impune acum, o jumătate de an mai târziu.
Propunându-şi a da la lumină încet-încet o serie de note asupra împrejurărilor la cari asistăm, el socoteşte să aducă un oarecare serviciu public, util, dacă nu în momentele actuale, barem în unele viitoare; de aceea, se gândeşte mai puţin la aprobarea multora dintre contemporani, decât la înlesnirea vreunuia, care va veni poate cândva să judece această vreme a noastră, pe atunci trecută, şi – precum se cuvine unui adevărat istoric – s-o povestească cu minte şi cu inimă, limpede şi frumos, la ai lui şi pentru mai departe urmaşi.
Drept un simplu document, ca orcare altul, şi fără altă pretenţie – aşa apar rândurile de mai la vale.
I.L.C.
I
Europa era deprinsă de atâţia ani să ştie că tânărul regat român e cel mai solid element de civilizaţie între statele balcanice, iubitor de pace şi bună înţelegere, atât în relaţiile claselor sale sociale, cât şi în relaţiile internaţionale – un stat de ordine par excellence. Anul trecut şi-a serbat acest tânăr regat patruzeci de ani de domnie pacinică şi glorioasă a înţeleptului său suveran; ca o încoronare a operei de progres săvârşit în acest timp, el a făcut o frumoasă expoziţie jubiliară, care a repurtat atâta succes faţă de reprezentanţii Europei civilizate. A fost un adevărat triumf al muncii şi al păcii, şi regele a avut de ce să fie mândru şi fericit.
Fireşte dar că recentele răscoale ale maselor ţărăneşti, cari au luat proporţiile unei hotărâte revoluţiuni teroriste, aproape ale unui crunt război civil, trebuia să producă în Europa emoţiuni şi uimire. Cine însă cunoaşte ca noi de aproape organele acestui stat şi funcţionarea lor, se miră acum nu de ceea ce se-ntâmplă, ci – dacă a existat (cum era îndreptăţit să nu mai crează) atâta energie în acele mase – cum de n-a izbucnit acest enorm scandal public cu mult mai înainte. În adevăr, poate că nici într-un stat, din Europa cel puţin, nu există atâta extravagantă deosebire între realitate şi aparenţă, între fiinţă şi mască.
…Ţara românească este o ţară aproape absolut agricolă; câteva începuturi de industrie, protejate într-un mod scandalos de cătră stat, şi chiar începuturile de exploatare a petroleului, stau, ca producţie de avuţie naţională, într-o proporţie infimă, aproape neglijabilă faţă cu producţia agricolă. Pământul ţării este stăpânit:
1. de proprietarii mari; între aceştia, cel mai mare e statul; apoi coroana, cu domeniile de apanaj; fundaţiile de binefacere, ca Eforia spitalelor; cele culturale, ca Academia etc.; şi marii proprietari particulari;
2. de proprietarii mijlocii, şi
3. de proprietarii mici, masa enormă a ţăranilor, împroprietăriţi de la 64 şi de la 88.
Toţi ţăranii sunt plugari; ei cultivă micile lor proprietăţi şi proprietăţile mari şi mijlocii. Acestor proprietari mici (aproape 5 milioane suflete la o populaţie totală de vreo 6 milioane) nu le poate ajunge producţia proprietăţilor lor; căci, pe de o parte, nevoile traiului şi dările au sporit şi sporesc mereu; iar pe de alta, pământurile lor s-au micşorat şi se micşorează necontenit, trecând în fragmente la copii prin moştenire după dreptul comun – alienarea fiind prohibită prin lege şi fiind permis numai schimbul prin compensare de la ţăran la ţăran – şi se fragmentează în porţiuni aşa de mici până în fine, încât ar mai putea servi doară la o rafinată cultură intensivă – un fel de muncă imposibilă aici din cauza deprinderilor străvechi, lipsei de inteligenţă specială şi de răbdare, ignoranţei metodelor pentru aşa cultură savantă, şi din cauza lipsei de capital şi de credit.
Pe de altă parte, proprietatea mare şi cea mijlocie nu au forţe pentru cultura lor extensivă decât braţele ţăranilor. Aceştia solicită porţiuni de pământ pentru a munci şi produce cât mai mult, după putere. Ei plătesc pentru porţiunile arendate, ori în bani şi-n muncă, ca în Moldova, după obiceiul locului; ori în natură, ca în Muntenia. În cazul acesta, ţăranul munceşte pământul, iar produsul îl împarte cu proprietarul mare, după cum s-a prevăzut în anume învoială, întărită prin autoritatea comunală. Ţăranul mai este silit la această învoială şi prin faptul că proprietatea mică nu are de loc păşune pentru vitele lui; păşunea o stăpâneşte exclusiv proprietarul mare. Învoielile agricole, deşi sunt obligaţiuni de natură civilă, sunt executate, la nevoie, de către autorităţi manu militari, ca şi aşa-numita în dreptul penal „muncă silnică”. (Constrângerea corporală s-a desfiinţat în 1881 prin legea modificatoare a barbarei legi anterioare. De drept nu mai există; dar de fapt se aplică înainte. Acesta e un adevăr ce nimini nu l-ar putea tăgădui, tot aşa precum un ţăran n-ar îndrăzni să se prevaleze de desfiinţarea constrângerii corporale prin lege, ştiind bine că atunci s-ar expune la pedepse corporale, desfiinţate şi mai de mult, prin Constituţia din 1866).
Aceasta este generalitatea… Mai este însă, din nenorocire, şi o altă generalitate. Dintre proprietarii mari şi chiar dintre cel mijlocii, foarte puţini îşi cultivă singuri domeniile, cei mai mulţi, foarte mulţi, şi le arendează în bloc la cine dă mai mult. Particularii fac arendările pe cale de contract între particulari; iar statul şi fundaţiile, pe cale de licitaţie publică, potrivită legii contabilităţii statului; numai domeniile coroanei sunt administrate de-a dreptul, fără amestec de arendaşi în bloc. Cu oarecare capital dar şi cu potrivit credit, oricine poate concura la acapararea moşiilor mari şi mijlocii. În Moldova trebuieşte mai mult, deoarece, după obiceiul locului, pământurile se subarendează la ţărani pe bani şi muncă, şi arendaşul are nevoie de vite, cară, maşini etc.; în Muntenia trebuieşte mult mai puţin: aici ai luat moşia, plăteşti o rată de arendă, ai câţiva bani pentru sămânţă şi pentru avansuri ca împrumut ţăranilor nevoiaşi; după aceea, rearendezi aproape tot în porţiuni la ţărani. Aceştia lucrează din primăvară până în toamnă, din revărsatul zorilor şi până în răsăritul stelelor; iar toamna, potrivit învoielii, ţăranul îi cară întâi arendaşului partea acestuia la hambar sau la gară, şi numai în urmă are voie să-şi ridice şi el partea ce i se mai cuvine şi lui.
Să nu uităm a spune că ţăranii nevoiaşi, peste iarnă, când nu au de lucru şi nu pot produce în genere nimic, având nevoie de bani, fac împrumuturi, cu camătă, mai mult sau mai puţin infamă, tot de la arendaşi, rămânând a se răfui la socoteala din toamna viitoare. Adesea ţăranii, după o muncă de peste opt luni, se văd rămaşi datori pe anul următor. Şi iar vine o iarnă aspră peste tristele şi umilele lor vetre, şi iar rugăminţi cu căciula-n mână pentru un nou împrumut… Şi aşa mai departe…
Concurenţa arendaşilor a ridicat şi ridică necontenit preţul arenzilor, lucru ce convine proprietarilor, şi din aceasta, fireşte, rezultă crescânda îngreunare, pentru mulţimea plugarilor, a condiţiilor de subarendare. Aşadar, avem următoarea formulă strictă: coarda îndrăznelii la concurenţă din partea arendaşilor mari se-ntinde pe măsura supunerii la învoieli din partea arendaşilor mici, a plugarilor.
Ei! aci stă rădăcina răului; aici stă ascunsă cauza actualei stări de lucruri – coarda s-a întins peste măsură. Şi răul mai are şi alte rădăcini, cum vom arăta îndată…
Să notăm în treacăt că marea majoritate a arendaşilor mari este compusă din străini – în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneji şi puţini români ardeleni supuşi unguri – în genere, afară de rare excepţiuni onorabile, oameni de joasă extracţiune, aspri la câştig, fără sentimente omenoase şi lipsiţi de orice elementară educaţiune. Cruzimea interesului, comună lumii, se mai înăspreşte aici prin lipsa de solidaritate naţională, prin nesocotirea tradiţiilor şi opiniei publice, prin îndrăzneala ce o dau pe de o parte coruptibilitatea administraţiei publice, pe de alta protecţia ori a pavilionului străin, ori a cine ştie cărei puternice alianţe universale, şi printr-un manifest dispreţ brutal faţă cu ţăranul incult, uimit şi îndelung-răbdător.
Ce a rezultat din această sistemă? Iată:
1. Scăpătarea atâtor proprietari mari, cari şi-au sporit cheltuielile pe măsura creşterii arenzilor, înecându-se în risipe de lux din ce în ce mai exagerate pe speranţa unei continue progresiuni a veniturilor;
2. Prosperitatea fenomenală a clasei arendaşilor mari şi, pe lângă asta, avântul prodigios al băncilor şi institutelor de credit din cale afară disproporţionat cu o ţară agricolă; şi
3. Mizeria ţăranilor.
Trebuia să fie aşa. Din stoarcerea forţelor acestora din urmă a rezultat şi luxul nechibzuit al proprietarilor, şi înavuţirea nemăsurată a arendaşilor, şi câştigurile enorme ale băncilor, şi bacşişurile administraţiei publice şi, mai încă, ridicarea mereu crescândă a veniturilor statului.
Pe deasupra acestei realităţi, ia să vedem acum ce politică, ce administraţie, ce cultură intelectuală se fac în acest stat (subl. n., n.red.).
Partidele politice, în înţelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau nouă de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în România.
Cele două aşa-numite partide istorice care alternează la putere nu sunt, în realitate, decât două mari facţiuni, având fiecare nu partizani, ci clientelă. Capii facţiunilor sunt mai mult sau mai puţin ambiţioşi politicieni. Fireşte că nu punem la îndoială nici patriotismul, nici curatele lor intenţiuni: „Toţi, toţi, cum zice Antoniu, sunt bărbaţi onorabili!” Iar clientela este plebea incapabilă de muncă şi neavând ce munci, negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi; apoi productul ibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectualii semiculţi, avocaţi şi avocăţei, profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi liber-cugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi – toţi teoreticieni de berărie; – după aceştia, mari funcţionari şi împiegaţi mititei, în imensa lor majoritate amovibili. (Comerţul e cea mai mare parte în mâinile străinilor: în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneji, români supuşi unguri, toţi străini fără drepturi politice, nici comunale.)
* În text este păstrată ortografia originalului.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
