Camertonul teatralitatii

Bucuresti, FESTIVALUL NA?IONAL DE TEATRU, Editia a XIX-a, 2009

Festivalul e un eveniment de forta, daca e organizat la nivel si orientat, intai si intai, catre spectator, care, se stie, trebuie cultivat in permanenta. Desi afectat simtitor de criza economica (bugetul a fost cu 78% inferior celui din 2008), editia 2009 a FNT-ului bucurestean s-a impus, inclusiv pe canale media, si-a demonstrat valoarea si unicitatea, gratie echipei competente si laborioase: selectioner unic si director artistic – Cristina Modreanu; director executiv – Aura Corbeanu.

In scena, pe rege il joaca suita: directorii au rost cand componentele functioneaza ca ornicul elvetian. Team-ul FNT – Carmen Marinescu, Doina Lupu, Mihaela Paun, Aura Gaidarji, Rudolf Valentino, Oana Bors, Florentina Bratfanof si multi, multi altii – au asamblat rotitele zimtate de diferite dimensiuni si viteze, pentru ca noi, cei oarecum din afara, sa observam cu precizie Timpul scenelor romanesti. Conferinte, dezbateri, lansari de carte (ce invidie m-a CUPRINS, CAND INAINTE DE FIECARE REPREZENTA?IE, OBSERVAM SPECTATORII CIUCURE IN JURUL GALANTARELOR DOLDORA DE CARTE DE TEATRU!).

FNT-2009 s-a structurat limpede, in module interferente, fara fisuri: Focus 1: IONESCO EVENT; Focus 2: OPERA REVIVAL – noutate absoluta in Festival, spectacole lirice regizate de maestri ai scenei dramatice, precum Ion Caramitru, Silviu Purcarete, Petrica Ionescu, Alexandru Darie, Mihai Maniutiu; Focus 3: FILM/THEATRE, proiectii nocturne la Sala „Elvira Popescu” a Institutului Francez din Bucuresti; Focus 4: CONFERENCES/DEBATES, la UNATC, mai gustata de publicul tanar dovedindu-se a fi cea prezentata de celebrul Richard Schechner, dar si masa rotunda „Teatrul romanesc dupa 20 de ani: deschideri, personalitati, influente, tendinte”, initiata de AICT – sectia romana.

Spectacole de top

Pentru mine, reprezentatiile inghesuite in noua zile s-au aranjat, volens-nolens, dupa criterii mai mult intuite decat elaborate: pe primul loc, Trei surori de Cehov, regia Tompa Gabor; Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca, montare magistrala, ordonata riguros in peisajul scenic dominat de o uniforma gigantica – orasul de provincie, patriarhal, vietuieste doar atunci cand e populat de indivizi in uniforma – in absenta militarilor bataiosi (care, daca te gandesti, aduc doar moarte si nenorociri), aici domneste uratul si plictiseala.

Turme de soldati haladuiesc incolo si incoace prin scena, ca rinocerii ionescieni. Cele trei surori, ele insele fiice de ofiter rus, oneste, sincere si cumsecade, specie pe cale de disparitie in cartea rosie a arhetipurilor umane, nu au putere sa se opuna nici acaparatoarei Natasa, filistina ce le cotropeste, literalmente, casa si viata, nici propriului destin – jinduirea disperata „La Moscova! La Moscova!” va ramane doar un vis fara sorti de izbanda, vor munci, nemangaiate, pana vor cadea in branci. Metafora sfarlezei, a titirezului ce se invarte in nestire, oprindu-se, scartaind, in avanscena, pentru a se cufunda in uitare, e coplesitoare.

Ii urmeaza, de aproape, Sinucigasul de Nikolai Erdman, regia Felix Alexa; Teatrul National, Bucuresti, cu Dan Puric in rolul central – cea mai reusita montare a piesei scrise la 1928 si interzise tot atunci, deoarece punea degetul pe rana totalitarismului stalinist in ascensiune, promova mesaje de neconceput: fiinta umana n-are valoare, e doar o cifra in statistica mincinoasa a regimului, nimeni nu te ajuta sa traiesti intr-un sistem criminal ca cel bolsevic, in schimb se isca numerosi profitori atunci cand mori; spatiul de joc, aseptic, e segmentat in celule oarbe si inghetate, o existenta searbada unde nu se intampla nimic, ceasuri moarte atarna neputincioase deasupra usilor de temnita.

Dan Puric, caruia nu-i banuiam virtutile de tragedian, a fost secundat admirabil de ceilalti protagonisti, printre care si Tania Popa. Absolut accidental, si al treilea spectacol din clasamentul meu e inspirat din dramaturgia rusa – Casa Zoikai de Mihail Bulgakov, regia Alexandru Tocilescu, Teatrul de Comedie, Bucuresti, cu Virginia Mirea, George Mihaita, Mihaela Teleoaca, Gelu Nitu, Emilia Popescu.

Coruptia bolsevica in infinita-i splendoare meschina si ipocrita e infatisata distractiv de catre Alexandru Tocilescu: „Comunismul a insemnat o perioada la fel de neagra ca si fascismul, un numar de victime fizice sau morale urias, de oameni mutilati sufleteste, de oameni distrusi, de rani de nevindecat si acest lucru nu poate sa ramana ascuns sau uitat… Datoria pe care mi-am asumat-o de mai multa vreme si pe care voi continua sa o indeplinesc este sa nu las ca aceste lucruri sa dispara, sa nu las ca aceste memorii sa piara si sa incerc sa readuc din uitare niste vremuri de care ne-am despartit demult”. Punct tintit, punct ochit – toate trei spectacole se joaca, si nu doar in FNT, cu casa inchisa.

Trufandale pentru tineri

In contrapunct, multe montari tineresti, proband inventivitatea, stilistica indrazneata a generatiei web: spectacolele lui Radu Afrim (deja apreciat in toata lumea, Avignon-ul nefiind o exceptie): Lucia patineaza de Laura Sintija Cerniauskaite, Teatrul „Andrei Muresanu”, Sf. Gheorghe si Omul perna, Martin McDonagh, la Teatrul „Maria Filotti”, Braila; Furtuna de Shakespeare, regizat de Cristi Juncu la Ploiesti, cu muzica originala de Ada Milea (song-urile acesteia deja au migrat pe youtube si pe telefoanele mobile), dar si Frumos de Jon Fosse, regia Vlad Massaci; Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiesti; Krum de Hanoch Levin, regia Cristian Theodor Popescu; Teatrul National, Tg. Mures.

Mentionam seria consistenta de debuturi, aducand in avanscena regizori foarte tineri: Concretii, dupa Vladimir Sorokin, regia Alexandru Mihaescu si Faceti loc! de Mihaela Michailov, regia David Schwartz (Teatrul LUNI de la Green Hours); Hippioti si bolsevici de Amiel Gladstone, regia Felix Crainicu, Teatrul Arca, Club La Scena; Pool. No water de Mark Ravenhill, regia Alexandru Mihaescu, Teatrul German de Stat, Timisoara; Romania! Te pup de Bogdan Georgescu, regia David Schwartz; Teatrul National „Vasile Alecsandri”, Iasi.

Cu o montare calda, in maniera deja inconfundabila, mustind gandire imaginativa si intuitie artistica, vine Catalina Buzoianu – Ioana si focul de Matei Visniec, Teatrul de Comedie, Bucuresti, prezinta o lectura foarte atenta, beneficiind de inocenta si sarmul natural al Dorinei Chiriac in rolul central.

Remember Eugène Ionesco & Grotowski

Un capitol prizat – colocviul dedicat lui Grotowski (in parteneriat cu Institutul polonez), colocviu ce-l dorim si la Chisinau. Gloseaza criticul Cristina Modreanu: „Mai presus de ceea ce aflam despre personalitati teatrale poloneze de ieri si de azi, cred ca am putea invata din toate aceste interventii cum reuseste cultura sa impregneze straturile profunde ale societatii, intarind fibra acesteia, construind-o din interior, astfel incat sa nu fie amenintata de fisuri la orice val mai puternic. Prin teatru (mai bine zis si prin acesta), societatea poloneza si-a construit un profil care o face unica intre tarile est-europene”.

In acelasi context, consemnarea centenarului Ionesco, lansat cu concursul unicei trupe invitate din strainatate – La cantatrice chauve, regia Jean Luc Lagarce; Nouveau théatre Centre dramatique national de Besançon, Théatre de la Roulotte, Espace Planoise. In luminile rampei au aparut apoi inca doua cantarete pieptanandu-se la fel, una in maghiara si alta in germana – Cantareata cheala de Eugène Ionesco, regia Tompa Gabor; Teatrul National „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, Cantareata cheala de Eugène Ionesco, regia Alexandru Dabija; Teatrul German de Stat, Timisoara.

Lacrimi si sperante

Acum un an, la FNT, a fost plans regretatul Stefan Iordache, unul dintre vorbitori fiind Gheorghe Dinica – uite ca acum ne-a lasat si Domnia Sa. Le multumim ca ne-au impartasit din harul lor fara pereche.
Asteptam gongul promisului Festival National din Moldova, ni-l dorim intregitor si inspirator: o imperativa foaie de temperatura a creatiei scenice. Or, cu regret, actualmente fenomenul scenic se contureaza dezlanat si amorf, corp lipsit de coloana vertebrala, cu membrele segmentate functionand aleatoriu si fara coordonare. Un festival care sa dea tonul, sa impuna criterii de valoare, sa fie in atentia tuturor – or, daca nu e eveniment, ce rost mai are?