Timpul.md

Atitudini 4 Martie 2011 | 05:51

Cum fură miniştrii

Îmi amintesc povestea de acum mulţi ani a unui jurnalist din fosta Germanie Federală. La un moment dat, omul dispărea subit din atenţia publicului, dar şi din propria familie. Reapărea peste un an, doi sau chiar trei, când edita o carte de scandal. Ce făcea în timpul acestor dispariţii? Îşi atribuia o identitate nouă, recurgând chiar la peruci şi machiaj, se angaja fie medic, fie miner, fie poliţist şi, după ce cunoştea din interior ilegalităţile şi abuzurile din domeniul respectiv, scria o carte, care, de obicei, producea mare vâlvă în Germania.

M-am gândit că nu ne-ar strica nici nouă astăzi asemenea curajoşi. Poate ar fi interesant să-i infiltrăm, de pildă, în guvern. Poate într-un post de viceministru, cum aceştia sunt astăzi în discuţii...

Cu un an şi ceva în urmă, imediat după învestirea guvernului AIE-1, doi dintre deputaţii Alianţei au renunţat la calitatea lor în favoarea vechilor preocupări - unul a revenit într-un post de la primărie, altul - la practica de avocat. Cineva îmi explica gestul celor doi: „Oamenii au investit bani în campania electorală pe chestia că liderul de partid le promisese posturi de miniştri. Doar într-un post de ministru poţi face bani pentru a-i recupera pe cei investiţi în campanie, precum şi pentru a câştiga alţii în plus. Fiindcă liderul de partid nu le-a dat postul de ministru promis, iar ca deputaţi ei nu aveau decât un salariu de 7-8 mii de lei, cei doi au revenit la vechile preocupări, întrucât acestea le furnizau câştiguri mult mai mari”.

Probabil, ştiţi că salariul de ministru nu îl depăşeşte pe cel de deputat. Aveţi idee, de unde şi prin ce scheme miniştrii ajung să aibă mai mulţi bani decât deputaţii? Bine, la modul general ne închipuim cu toţii că, dacă ministrul are acces la buget, cum să nu aibă mai mulţi bani?! Dar cum se întâmplă totul la modul concret – despre asta nu cunoaştem mare treabă. Este un lucru cu atât mai trist, cu cât omul care îmi spunea toate astea – politician şi el - vorbea ca despre nişte lucruri de la sine înţelese, banale.

Orice minister, oricât de „nebănos”, oferă destule modalităţi prin care banii publici ajung la cine vrea ministrul. În fond, omul pe care partidul îl trimite să fie ministru este unul care trebuie să facă bani. Mă rog, îl trimit şi pentru careva abilităţi profesionale, pentru ca să implementeze – nu-i aşa? - programe, proiecte, reforme. Dar presupun că între un ins competent, dar care nu ştie să scoată bani, şi unul incompetent, dar care ştie să scoată bani, ar fi preferat ultimul.

Gândiţi-vă în faţa câtor persoane are „angajamente financiare” un ministru!
În primul rând, faţă de liderul partidului, care „l-a făcut ministru”. Apoi faţă de „bugetul partidului”. Apoi faţă de colegii din elita partidului şi e destul să ai în partid un Plahotniuc-doi. Apoi faţă de sponsorii partidului. De fapt, te poate considera dator în faţa sa orice deputat din fracţiunea ta, orice lider de partid teritorial, chiar orice membru ordinar de partid. Nu trebuie ignoraţi nici colegii din celelalte partide ale Alianţei, în primul rând, prim-ministrul, apoi colegii miniştri, deputaţii din partidele aliate. Apoi conducerea de vârf a ţării, conducerea de vârf a Parlamentului. Vine pe urmă rândul prietenilor, rudelor, medicilor care te tratează, a primei profesoare, a amantei etc., etc. Şi, nu în ultimul rând, omul doreşte el însuşi să facă un ban.

Faptul că vorbesc despre miniştrii Alianţei, nu presupune că pe timpul comuniştilor era altfel. Este o schemă care funcţionează în orice guvernare.
Cine îmi poate spune, cât din energia sa ministrul o consumă pentru distribuirea banilor către imensa clientelă pe care trebuie să o deservească şi cât „pentru reforme”, „pentru integrarea europeană”, pentru noi, cetăţenii? De unde „îi picură” ministrului? Din organizarea tenderelor, de la distribuirea bugetului pentru instituţii, de la gestionarea imobilelor de care dispune ministerul, din „dijma” venită de la instituţiile din subordine? Ce şi cât cunoaştem noi din această bucătărie? Întrebări fără răspuns.

Iată de ce spuneam că avem nevoie de curajoşi de genul jurnalistului german.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus