– Nu ştiu dacă mai există vreun copil care să aibă atâtea păpuşi câte am avut eu în copilărie. Oricine venea în ospeţie la noi îmi aducea câte un asemenea bibelou, la cele cumpărate de mama, tata şi sora mai mare.
– Înseamnă că profesia de actor păpuşar aţi gustat-o de la cea mai mică vârstă…
– De fapt, niciodată în copilăria mea nu mi-am dorit să fiu actriţă. Dacă ceilalţi copii din sat visau să se facă artişti, eu voiam să devin profesoară. Poate fiindcă am crescut într-o familie de pedagogi, tot profesori fuseseră şi bunicii mei. Asta am văzut, asta voiam să fac şi eu. Am mers la Actorie doar pentru că, fiind elevă, participam des la festivaluri, declamam frumos, dansam foarte bine şi cam peste tot obțineam premii. Aşa am ajuns la emisiunea „Se caută o stea” a regretatului Emil Loteanu, care m-a „descoperit” şi m-a luat la studioul său. După aceea, mi-am continuat studiile la Liceul teatral… şi de acolo – la Institutul de Arte, astăzi Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice…
– Totuşi, la facultate v-aţi înscris în clasa profesorului Victor Ştefaniuc, la specialitatea „actor pentru teatrul de păpuşi”…
– Iarăşi, Măria Sa întâmplarea. Aşa cum toţi la vârsta adolescenţei visează să ajungă pe marile scene hollywoodiene, nici noi nu eram o excepţie. S-a întâmplat ca, tocmai în anul în care mă înscrisesem la facultate, la Institutul de Arte să nu se formeze curs la specialitatea „Actor teatru şi cinema”, iar Victor Ştefaniuc să ia pentru prima dată o clasă de actori păpuşari. Şi ne-am gândit în sinea noastră: „Lasă că ne jucăm un an cu păpuşile şi după aceea mai vedem…”. Ei bine, am rămas să ne „jucăm” cu păpuşile o viaţă întreagă. Avea domnul Victor Ştefaniuc un dar deosebit de a te molipsi de această pasiune. A făcut-o ani în şir, aducând în teatrul de păpuşi mai multe promoţii de actori păpuşari.
– Ce au însemnat pentru dumneavoastră anii de conlucrare în aceeaşi echipă cu Victor Ştefaniuc?
– Deosebit de mult. Fac parte din prima promoţie de artişti păpuşari, modelată de maestrul Victor Ştefaniuc. Am fondat împreună Teatrul „Guguță”, care în curând, pe 27 noiembrie, va împlini 20 de ani… Datorez mult acestui om şi tânjesc după „fata tatei”, aşa cum deseori îmi spunea, şi pe bune. Am realizat la un moment dat că eram mai mult timp alături de el, decât de părinţii mei. Colaborarea noastră a durat din 1991 până în 2010, când a plecat într-o altă lume.
– Aţi avut noroc de Teatrul „Guguţă”, pentru că aţi reuşit să vă menţineţi împreună şi după absolvirea facultăţii…
– Da, în 1992, când a fost înfiinţat Teatrul de păpuşi de la Ciocana, eram studenţi la anul II şi aveam deja spectacole în repertoriu. Domnul Ştefaniuc venea mereu cu idei şi proiecte interesante, iar noi ne ambiţionam să le realizăm. Ne transmitea o putere şi o energie fără egal…
– Astăzi, mai vin studenţii la Actorie?
– Din păcate, nu prea. Anul acesta, din cele 11 locuri (la buget), specialitatea „Actor teatru cu păpuşi”, au fost completate doar cinci. O situaţie similară cu cea de la alte catedre. Este regretabil faptul că nu se mai doreşte să se facă artă şi e păcat, deoarece avem tineri foarte talentaţi. Teatrul „Guguţă” susţine de doi ani proiectul „Spectacole cu şi pentru copii”, în cadrul căruia aducem în teatru copii talentaţi. Descoperim în ei adevărate valori artistice. Dar, odată cu absolvirea şcolii, aceste talente se pierd la alte facultăţi. Evident, salariul unui actor nu se poate compara cu cel al unui contabil, de exemplu. Recent, din acest motiv, am pierdut o pictoriţă deosebit de interesantă. Realizasem împreună un spectacol destul de inspirat şi lucram împreună la al doilea, când, într-o dimineaţă, m-a anunţat că este nevoită să plece. „Nu pot rămâne în Moldova cu doi copii şi cu un salariu ce nu-mi ajunge nici pentru chirie”. Şi a plecat într-o altă țară, acolo unde cultura mai valorează ceva.
– Observ aici, în biroul dumneavoastră, un tablou – parcă ar fi Teatrul „Guguţă”, dar un pic altfel…
– E viitorul Teatru „Guguţă” – un proiect transpus în culori de tânăra de care tocmai vă vorbeam. Pentru a-l transforma în realitate, acest viitor necesită cam vreo 400 mii de lei. E tot ce ne trebuie pentru a pune în valoare terenul din jur şi curtea. Ar fi frumos, nu? Toţi angajaţii teatrului mi-au zis: „Găsiţi bani pentru materiale, restul îl facem noi – pictura, decoraţiile etc.”. Avem nevoie de bani doar ca să ridicăm un gărduleţ, să cumpărăm nişte tobogane şi să amenajăm cu forţele proprii un adevărat centru de distracţii pentru copii. Ca aceştia nu doar să vină să stea cu mămicile lor pe băncile din faţa teatrului, dar să-şi poată petrece frumos timpul.
– Mai observ, pe biroul dumneavoastră, o sticluţă de valeriană… Semn că viaţa unui director de teatru nu e deloc uşoară…
– De obicei, nu ţin medicamentele pe masă, ci în poşetă… Valeriana şi Nomigren-ul sunt prietenii mei, mă ajută în diverse situaţii. Când trăia domnul Ştefaniuc, iar eu îi eram consilier sau asistent de regie, știam că orice mică greşeală voi face o să am după cine să mă ascund. Acum, uneori, îi simt acut lipsa şi trebuie să iau deciziile de una singură. Nu e simplu.
– Ce alte probleme vă mai frământă ca director de teatru?
– Într-un teatru există tot felul de probleme. Îmi dau bătăi de cap, de exemplu, teatrele ambulante. Sunt aproximativ 80 de aşa-zise trupe particulare doar în Chişinău. Şi, din moment ce biletul lor este mult mai ieftin, iar noi nu putem stabili un preţ mai mic de 10 lei (plăţi de impozit, rapoarte financiare etc.), în şcoli şi grădiniţe sunt preferate spectacolele lor. Ca să nu mai zic că, uneori, aceştia joacă şi în numele Teatrului „Guguţă”. Nu o singură dată vedem afişat în grădiniţe un anunţ de genul: „Teatrul „Guguţă” prezintă spectacolul…”. Puţin le pasă unor conducători de instituţii preşcolare ce privesc copiii. Când e vorba de bani, ştiţi cum e…
– Să trecem puţin cu privirea şi peste viaţa personală a directorului Teatrului „Guguţă”…
– Ca să fiu total sinceră, nici nu mai ştiu ce e şi unde e aceasta. Soţul mi-a zis nu demult: „Gabi, a mai rămas un pic şi vom rămâne cu somnul tot pe scena teatrului”. Fiul este îndrăgostit de actorie, are deja programul lui distractiv pentru copii, un scenariu de clovn, deşi este licean în clasa a XI-a. Soţul nu este angajatul teatrului, dar e permanent aici, la dispoziţia noastră, ne dă o mână de ajutor. În teatru ne bem cafeaua dimineaţa, aici ne trece viaţa, nici nu mai ştiu unde e familia şi casa mea, atât de mult s-au împletit una cu alta…
– Cu ce v-a surprins ultima oară soţul?
– Pe lângă buchetele de flori, pe care mi le aduce exact în momentul când am cea mai mare nevoie de ele, avem şi o tradiţie a noastră. Primăvara, când abia încep să crape mugurii, mergem la pădure – nu la frigărui, nu la iarbă verde, ci să ne plimbăm şi să culegem flori. Este de nedescris cum cântă păsările primăvara. Când ieşi din acest oraş zgomotos şi intri în pădure, totul se schimbă radical.
– Astăzi, când am intrat în biroul dumneavoastră şi v-am întrebat ce faceţi, mi-aţi spus că… scrieţi versuri. Vă vine inspiraţia la serviciu?
– Nu erau nişte versuri în înţelesul deplin al cuvântului… E una din pasiunile care-mi aduc satisfacţie şi un oarecare venit material. În timpul liber organizez şi moderez ceremonii: seri de creaţie, zile de naştere pentru cei mici, sărbători pentru cei mari. Îmi plac oamenii.
– Aveţi des astfel de solicitări? De obicei, la asemenea evenimente trebuie să poţi cânta, să dansezi. Cum vă descurcaţi?
– Destul de des, cam de două-trei ori pe săptămână. Sunt actriţă, cânt, dansez, dar în aceste cazuri doar moderez. Versurile le fac singură, nu-mi place să plagiez şi mă bucur când cineva le împrumută de la mine. Nu pretind la dreptul de autor, dar… De fapt, scriu versuri nu doar pentru asemenea evenimente, ci ori de câte ori îmi vine inspiraţia şi necesitatea de a comunica într-un mod confidenţial cu tăcerea.
– În încheiere, nu pot să nu vă întreb: În ce relaţii sunteţi cu „tatăl” lui Guguţă? Din câte ştim, anul 2013 a fost declarat Anul Spiridon Vangheli…
– Am crescut cu poveştile lui Vangheli. De câte ori mergeam la bunei, pe malul Prutului, şi-mi spuneau că, dacă nu voi fi cuminte, o să mă pună într-un pachet şi o să mă trimită acasă, pe Prut, mi-l imaginam pe Guguţă în butoi şi mă umpleam de curaj. Dacă nu a păţit el nimic în largul mării, ce mi se poate întâmpla mie, că doar n-o fi Prutul mai mare decât marea…
Pentru Teatrul „Guguţă”, Spiridon Vangheli rămâne a fi părintele spiritual, iar spectacolul „Taina inelului”, după piesa Domniei Sale, are mare priză nu doar la copii, ci şi la spectatorii adulți. Nutresc pentru acest scriitor sentimente speciale. Este omul şi scriitorul pentru care am un respect deosebit.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
