Timpul.md

Moldova 19 Mai 2021 | 11:07

Impactul anexării Basarabiei la Imperiul rus: Ţăranii basarabeni fug dincolo de Prut

 Sătui de regimul de ocupaţie din timpul războaielor ruso-turce, neputând să suporte dările şi abuzurile administraţiei ţariste şi temându-se că vor fi legaţi de glie ca şi ţăranii ruşi, numeroşi ţărani din ţinuturile Basarabiei au fugit – în primii ani de dominaţie rusească – în Moldova de peste Prut. Numărul lor e dificil de stabilit, deşi, într-un memoriu datat cu sfârşitul anului 1815, Manuk Bei Mirzoian, fost dragoman şi bei la Poarta Otomană, scria contelui I. Capo d’Istria, şeful cancelariei imperiale:„...până în prezent peste 5.000 de familii au emigrat din Basarabia în Moldova, iar cei care au rămas în această provincie trăiesc cu gândul la o ameliorare a stării lor”[1].

Exodul a debutat în chiar primii ani de ocupaţie rusească;iar Aleksandr Silin, profesor la Seminarul Teologic din Chişinău, încerca să explice, la 1867, rădăcinile fenomenului:„Circumstanţele exclusive care au condiţionat atitudinea ostilă a basarabenilor faţă de ruşi s-au produs în timpul războaielor ruso-turce, mai cu seamă în ultimii 20 de ani de până la anexarea Basarabiei la Rusia.

Teritoriul ei adesea a servit drept loc de concentrare şi trecere a armatelor ruse. Aflarea permanentă într-o asemenea situaţie, epuizarea mijloacelor de existenţă au generat, în mod firesc, o antipatie profundă din partea băştinaşilor faţă de ruşi, îndeosebi în zonele ce au servit nu doar ca locuri de trecere sau de cantonare a armatelor, dar şi ca teatre de război, după cum, bunăoară, au fost localităţile din preajma Hotinului, Benderului, Chiliei şi, în special, a Ismailului”[2].

Despre situaţia creată în Basarabia la sfârşitul războiului ruso-turc din 1806-1812 scria şi consilierul de stat N. Baikov, într-un memoriu adresat ministrului de Poliţie din Sankt Petersburg, S.C. Viazmitinov;Baikov fusese cu misiuni speciale în regiune, la începutul anului 1913:„Ţăranii, nemaifiind în stare să suporte birurile grele şi taxele ilegale la care sunt supuşi, sunt siliţi să-şi părăsească vetrele şi să fugă peste Prut, pentru a se aşeza în părţile Imperiului Otoman (adică, în Moldova de peste Prut – V.T.)”[3]. Principele A.B. Kurakin, ministrul de Interne al Rusiei, scria aceluiaşi ministru de Poliţie S.C. Viazmitinov că „într-adevăr, ar fi foarte regretabil dacă această regiune, Basarabia, care până acum a fost aşa de populată şi fertilă şi a cărei achiziţiune a costat atât de scump statului, va fi, în cele din urmă, pustiită”[4].



Cordon de strajă pe malul Prutului

Despre fuga în masă a basarabenilor peste Prut mărturiseau şi organele imperiale, care ordonau guvernatorului civil al Basarabiei să stabilească legături cât mai strânse cu domnul Moldovei:„Stabilirea acestor relaţii se impune ca necesară din cauza numeroşilor fugari din Basarabia”[5]. Pentru soluţionarea problemelor înaintate de organele centrale, la 7 octombrie 1812, Scarlat Sturdza emitea o dispoziţie specială adresată comandantului Armatei Dunărene P.V. Ciciagov, prin care acestuia i se indica instituirea cordonului de pază la hotarul de apus al Basarabiei. Scarlat Sturdza scria:„Deoarece Prutul a devenit hotar, consider că pe malul râului necesită a fi stabilit un cordon de strajă. Trupele care alcătuiesc garnizoana din Basarabia aflându-se în subordinea Excelenţei voastre, rog să urgentaţi organizarea acestei străji, care poate servi obstacol pentru fugarii din această regiune peste frontieră în Moldova…”[6]. La rândul său, P.V. Ciciagov încredinţa organizarea cordonului general-locotenentului I.M. Hartingh, care conducea forţele militare cantonate în Basarabia;cordonul urma să fie apărat de 3 regimente care aveau să vină din Rusia – regimentul de cazaci „Don”, condus de Astahov, şi două regimente de cazaci din Orenburg[7].

De ce plecau un inventar al motivelor

Cauzele exodului erau multiple:frica locuitorilor faţă de un regim străin şi necunoscut de dominaţie;zvonurile că ţăranii vor fi legaţi de glie ca şi ţăranii ruşi;imposibilitatea de a se vedea cu rudele din partea dreaptă a Prutului;dispreţul cu care erau trataţi de administraţia regională;abuzurile moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor;impunerea la multiple dări şi prestaţii;întreţinerea armatei ruse de ocupaţie şi abuzurile miliarilor ruşi;dar şi nerespectarea prevederilor legale stipulate de Tratatul de pace de la Bucureşti din 16/28 mai 1812, conform cărora locuitorii care deţineau proprietăţi funciare în ambele părţi ale Prutului aveau dreptul să treacă liber din partea dreaptă în cea stângă şi viceversa timp de 18 luni din momentul schimbului actelor de ratificare (2 iulie 1812);termenul expira la 2 ianuarie 1814, dar Hartingh, în calitatea sa de şef al unităţilor militare plasate în Basarabia, interzisese deplasarea fără autorizaţii a basarabenilor aflaţi în această situaţie.



E dificil să stabilim cu exactitate câţi ţărani basarabeni şi-au părăsit locurile de baştină, trecând Prutul, în Moldova, în prima decadă a dominaţiei ţariste. Putem, în schimb, să dăm cuvântul a numeroase documente, care arată cât de întinsă era, de fapt, amploarea fenomenului;numărul acestor documente aflate în fondurile de arhivă este el însuşi un argument pentru proporţiile serioase ale exodului.


Astfel, la 2 iulie 1813, din satul Călineşti, ţinutul Iaşi, fugeau în Moldova de peste Prut mai mulţi ţărani, dar, conform raportului consulului rus din Iaşi, domnul Moldovei „...nu doreşte să-i întoarcă pe locuitorii Basarabiei la locul vechi de trai”[8]. Conform informaţiilor din 9 şi 11 martie 1815, din satul Lecani, ţinutul Codru, din satele Giurgiuleşti şi Vadul Boului, ţinutul Tomarova, au fugit în Moldova de peste Prut 15 familii de ţărani. În toate trei cazuri guvernatorul civil al Basarabiei îl ruga pe consulul general rus din Iaşi, Aleksandr Pini, să-i găsească pe ţăranii fugari şi să-i întoarcă de unde au plecat[9].La 25 mai 1815, şeful poliţiei dinChişinău raporta guvernatorului civil al Basarabiei că au fost prinşi 19 ţărani fugari care au încercat să treacă ilegal hotarul de la Prut[10].



Averea celor care fugeau era vândută, iar banii ajungeau în vistieria statului

Din unele documente aflăm despre întoarcerea forţată a ţăranilor fugari. Astfel, la 13 aprilie 1816, consulul rus din Iaşi îl informa pe guvernatorul civil al Basarabiei că mulţi ţărani din satul Teleneşti, ţinutul Orhei, au fugit în Moldova de peste Prut, dar toţi au fost întorşi înapoi împreună cu întreaga avere[11]. Documentele de arhivă atestă că averea locuitorilor care fugeau în partea dreaptă a Prutului era vândută, iar banii – vărsaţi în vistieria statului. Potrivit informaţiilor de care dispunem, la 29 ianuarie 1816 din târguşorul Tomarova au fugit peste hotare, în Moldova de peste Prut, 4 familii, iar din Satul-Nou, ţinutul Tomarova – 5 familii;averea fugarilor a fost vândută, conform hotărârii Departamentului II al Guvernului regional al Basarabiei[12].

Una dintre cauzele care îi făceau pe ţăranii din Basarabia să fugă în Moldova de peste Prut era creşterea prestaţiilor şi a dărilor, dar şi abuzurile militarilor încartiruiţi în diferite ţinuturi. Spre exemplu, ţăranii din satul Ţiganca, ţinutul Ismail, se plâng la 24 martie 1820 guvernatorului civil al Basarabiei împotriva militarilor care erau încartiruiţi de mai mult timp în satul lor. Ispravnicul scrie că, din cauza asupririlor, „...locuitorii au întreprins mai multe tentative de a fugi peste hotare”[13]. Tot mai des documentele atestă măsurile de pedeapsă aplicate fugarilor. Din informaţiile administraţiei locale aflăm că ţăranii Todorache Moraru, Ştefan Şerban şi Ilie Trifon din satul Ţiganca, ţinutul Ismail, care au fugit în 1820 peste hotare, la întoarcere în sat, în 1824, au fost daţi în judecată[14].



Ispravnicii muşamalizau:ţăranii fugari erau, de fapt, „invitaţi de rude” în Moldova

De cele mai multe ori, ispravnicii – în rapoartele lor cerute de administraţia regională şi cea imperială – încercau să nege prezenţa exodului populaţiei din Basarabia în Principatul Moldova;sau să prezinte informaţii care camuflau situaţia reală din regiune. Ispravnicul ţinutului Greceni, de pildă, funcţionarul A. Nepeipivo, scria în raportul său din 7 octombrie 1816 că „din momentul anexării Basarabiei la Rusia, din diferite localităţi ale ţinutului au fugit peste hotare, în Moldova, douăzeci şi trei de familii. Cauza care i-a impus pe locuitori să fugă constă în faptul că ei au peste hotare rude apropiate – taţi şi mame, averi alcătuite din plantaţii de viţă-de-vie, prăvălii şi moşii. Reieşind din considerentul că din momentul instituirii hotarului la Prut ei n-au fost niciodată în Moldova, aceste moşii, fără supravegherea lor, peste puţin timp puteau să se ruineze. De aceea, fiind invitaţi de rude, ţăranii de aici s-au refugiat în Moldova, pentru a-şi păstra moşiile şi a locui împreună cu rudele. Alte cauze care i-ar fi impus pe fugari să părăsească aceste localităţi, n-au fost depistate în timpul cercetărilor”[15].

Câteva cifre

Ispravnicul de Tomarova raporta, la 10 august 1816, preşedintelui Comitetului Provizoriu al Basarabiei, I.H. Kalagheorghe, că din ţinut au fugit peste Prut 490 persoane de sex masculin şi 389 – de sex feminin, în schimb de peste Prut (din Balcani) s-au transferat în Basarabia 4.290 persoane de sex masculin şi 3872 de sex feminin[16].


Existenţa exodului este confirmată şi de dispoziţia din 25 aprilie 1816 adresată de guvernatorul civil al Basarabiei general-maiorului Bulatov, prin care acesta îl trimite pe colonelul Pantarov la pârcălăbia din Hotin, pentru a cerceta la faţa locului cauza refugierii ţăranilor din ţinutul Hotin peste hotare[17]. Datele prezentate de colonelul Pantarov sunt sistematizate mai jos;ele atestă tendinţa de creştere a exodului populaţiei din ţinutul Hotin în Principatul Moldova şi în alte ţări, în primii ani de anexare:

Ispravnicul ţinutului Codru raporta la 22 septembrie 1816, din târguşorul Leova, aceluiaşi I.H. Kalagheorghe că „…din momentul anexării acestei regiuni la Rusia, până în prezent au fugit peste hotare 155 persoane de sex masculin şi 124 – de sex feminin, din care s-au întors înapoi, 30 persoane de sex masculin şi 21 – de sex feminin. Cauzele care i-au impus pe locuitori să se refugieze peste Prut au fost determinate, în special, din cauza zvonului răspândit în mediul locuitorilor (cum poate fi observat din decizia Departamentului I al Guvernului Regional din 27 iunie 1816) că toţi ţăranii care locuiesc pe pământurile moşiereşti vor fi transformaţi de către proprietari în ţărani iobagi”[18].

Ce lăsau în urmă fugarii:vaci, boi, cai, oi, porci, stupi de albine, case, cereale

Potrivit datelor oficiale prezentate Departamentului I al Guvernului Regional la sfârşitul anului 1816 de către ispravnici şi şefii de poliţie orăşeneşti, în perioada 1814-septembrie 1816 din diferite ţinuturi ale Basarabiei au fugit, în fond în Principatul Moldova, 802 persoane (după calculele noastre – 752 persoane şi 66 familii):în 1814 – 54 persoane, în 1815 – 331 persoane şi 64 familii şi în 1816 – 367persoane şi 2 familii[19]. Însă aceste date nu reflectă situaţia reală, deoarece administraţia ţinutală nu putea depista totdeauna locul unde au fugit ţăranii – peste hotare sau în diferite ţinuturi ale Basarabiei. În plus, ispravnicii de multe ori ascundeau sau micşorau intenţionat numărul fugarilor pentru a prezenta o situaţie mai favorabilă a ţinutului.

Documentele de arhivă păstrează şi lista averii părăsite de către fugari în aceşti ani, din care se poate constata că fugarii au lăsat în locurile abandonate 158 vaci, 15 boi, 50 viţei, 17 cai, 78 oi, 6 porci, 18 stupi de albine, mai multe case de locuit, pluguri, care, diferite cereale, divers inventar agricol şi multe alte bunuri, care au fost comercializate, iar banii vărsaţi în vistierie. În aceşti ani din comercializarea bunurilor locuitorilor fugari vistieria a încasat 110 cervoneţi olandezi, 2 cervoneţi austrieci şi 3683 lei 16 aspri[20]. O parte din bunurile necomercializate au fost date locuitorilor, iar altă parte era păstrată de isprăvniciile ţinutale.

Fuga ţăranilor din Ismail:birurile supradimensionate

Un caz aparte de fugă în masă a ţăranilor din Basarabia în Moldova de peste Prut este cel din 1819, din ţinutul Ismail. Cu numirea, la 24 iunie 1819, în funcţie de ispravnic a ţinutului Ismail a paharnicului Ioan Cogâlniceanu, acesta prezintă – la 2 decembrie 1819 – Consiliului Suprem al Basarabiei un raport în care scrie că încă până la instituirea sa în postul de ispravnic unii locuitori din acest ţinut au fugit peste hotare, la turci.



El şi-a propus să descopere cauzele adevărate care i-au impus pe locuitori la acest pas disperat şi a constatat că „…la încasarea dării numite bir, precum şi goştinii, desetineişi a altor dări, locuitorii erau peste măsură obijduiţi de concesionarul sau comisionarul Varfolomeu şi contractanţii săi, în pofida condiţiilor prevăzute de contractul încheiat de el cu Guvernul Regional al Basarabiei. Acesta în mod forţat încasează de la locuitori pentru toate vitele folosite în lucrările agricole:pentru animalele mari câte un lei, iar de la persoanele care locuiesc în cătune, în loc de un leu pentru animalele mari şi 20 bani pentru animalele de un an, încasează pentru animalele mari câte 2 lei, iar pentru cele de un an – câte un leu;pentru oi – în loc de 4, câte 8 parale;în locul desetineisau a zecea parte din cantitatea de fân şi cereale recoltate, încasează de la locuitorii diferitelor sate a 8-a sau chiar a 6-a parte;de la gospodarii din cătune la fel încasează forţat, dar nu în natură, ci în bani, câte 35 lei pentru fiecare căpiţă de fân, pe când în Ismail un kilogram de grâu se comercializează la un preţ de 16 sau 18 lei, iar o căpiţă de fân valorează nu mai mult de 30 parale. Pentru legumele crescute în grădina de lângă casă concesionarul încasa desetina, iar în locul cervoneţului olandez, ce urma să fie încasat de vistierie, încasa de la fiecare gospodar câte 15 lei;sub pretextul încasării burlacitei[21], încasează de la fiecare burlac, care locuieşte cu părinţii precum şi de la lucrătorii care muncesc la diferiţi săteni câte 7, 5 lei”[22].

În plus, concesionarul încasa taxe mari pentru comercializarea băuturilor spirtoase:în loc de 25 lei 24 aspri pentru o vadră de spirt încasa 40 lei de la o vadră de rachiu, iar de la comercializarea în credit – 45 şi 50 lei;în loc de 12 lei 32 aspri de la comercializarea unei vedere de rachiu de tărie medie încasa câte 20, 25 şi 30 lei de la fiecare vadră de rachiu de o calitate mult mai proastă, folosind, de regulă, unităţi de măsură false;ca rezultat, în baza condiţiilor contractului, o vadră de spirt îi costă pe locuitori 60 şi chiar 80 de lei[23]. Ispravnicul punea degetul pe rană:„funcţionarii din ţinutul Ismail în loc să-i apere pe locuitori de prejudicii şi ofense îi amendează, le aplică lovituri corporale şi le cauzează diverse prejudicii. Astfel, ajungând la disperare, locuitorii ţinutului Ismail fug la turci, iar moldovenii din localitatea Safian au fugit care încotro, încât în sat au rămas doar două familii”[24]...

historia.ro

 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus