Timpul.md

Atitudini 14 Iulie 2014 | 06:55

Monumentul de la Costuleni

Printre multiplele mele preocupări legate de istorie, limbă și identitate, de sport, politică și reflecții de călătorie, fie prin țările lumii, fie prin satele moldovenești, așteptam întotdeauna un prilej să scriu despre satul meu de baștină – Costuleni, de prin părțile Unghenilor.

Și nu pentru că nu aveam suficiente motive pentru a o face. Din contra, istoria acestui sat merita demult o prezentare pe paginile TIMPULUI, așa cum despre sat s-au scris deja vreo două sau trei istorii. Aflat pe malul Prutului, la o distanță egală de Iași și Ungheni, satul Costuleni a fost dintotdeauna cu fața spre vechea capitală a Moldovei, chiar și atunci când regimul sovietic l-a îngrădit cu trei rânduri de sârmă ghimpată, pentru a-l întoarce cu fața spre alte părți. Această proximitate a Iașului, vizibil și astăzi la propriu, când seara luminile zonei sale industriale pâlpâie în îndepărtare de pe dealul satului, a jucat dintotdeauna un rol important în modelarea costulenenilor.

De mic copil am crescut în istoriile bunicii mele, care mergea cu părinții ei „un ceas cu carul cu boi până la Ieși”, de unde și-a luat chiar rochie de mireasă atunci când s-a măritat. Mai târziu, diminețile la școală mă trezeam cu Radio Iași, pe frecvența 1053 kh, unde auzeam graiul românesc și noutățile din România, fiind intrigat desigur de ce vorbim aceeași limbă dar ne numim în fel diferit. Asta fără a mai spune de postul de televiziune românesc, pe care fiecare om din zona Prutului îl prindea în perioada sovietică cu o furculiță sau o sârmă de aluminiu înfipte în loc de antenă.
Apropierea Iașului a determinat și apariția în sine a satului, constată pe la 1654, când pe „…lângă izvorul cel mare de la marginea pădurii” s-a pus temelia satului Mitoc, denumirea inițială a satului. Din documentele timpului aflăm că era un sat de ţărani liberi, răzeşi, la care mai târziu s-au adăugat mai multe familii refugiate din nordul Bucovinei, odată cu ocuparea acesteia în 1775 de către Imperiul Habsburgic. În anul 1861, în contextul reformei agrare țariste are loc comasarea localității Mitoc cu proprietatea boierului Vrabie, satul luând o nouă denumire – Costuleni, care la acel moment avea circa o sută de familii. Această nouă denumire vine de la o legendă cunoscută de mic de fiecare costulenean, potrivit căreia boierul Vrabie o fi având o fată foarte frumoasă, Ileana, dorită și pețită de mulți de prin vecinătate și îndepărtări. Boierul vroia mare preț pe fata lui, iar cei care veneau să o ceară de nevastă se tot întrebau unul pe altul când se întâlneau pe drum venind sau plecând - „cât e costul Ilenei”? Și așa s-a ajuns de la „costul Ilenei” la Costuleni.

Ca majoritatea satelor din zona Prutului, satul Costuleni are un echivalent în România, e drept că satul Costuleni de pe partea cealaltă a Prutului este mai îndepărtat, la vreo trei kilometri, peste râu de Costuleni fiind satul Prisăcani, de care costulenenii au o mare afecțiune legată de conviețuirea din perioada interbelică. Dar oricum, când s-au deschis granițele, cele două sate Costuleni s-au înfrățit, inițial prin primării, apoi prin meciurile de fotbal, restabilind în timp o legătură ruptă de timpurile nefericite ale comunismului.

O mulțime de personalități remarcabile au ieșit din acest sat, din domenii diferite, de la intelectuali și sportivi, la politicieni și diplomați, oameni de afaceri și artiști, majoritatea dintre ei afirmați în perioada de independență a R. Moldova. Dintr-o frumoasă familie de intelectuali ai satului, Nicolae și Maria Vidrașcu, a ieșit Anatol Vidrașcu, unul dintre cei mai importanți editori de carte românească din întreg spațiul românesc, director general al Grupului Editorial Litera; dintr-o altă familie frumoasă de intelectuali, Gheorghe și Iulia Munteanu, vine Igor Munteanu, actualul ambasador al R. Moldova în Statele Unite; din neamul Goian vine Ion Goian, doctor în științe matematice, conferențiar universitar și mulți ani șef de catedră la Universitatea de Stat din Moldova; dintr-un alt neam cu tradiții al satului vine și Vitalie Vrabie, fost primar al orașului Ungheni, devenit ulterior ministru al Administrației Publice Locale și ministru al Apărării; din familia Grosu vin Andrei Grosu, maestru în sport la box și Mihai Grosu, maestru în sport la atletism, care după încheierea activității competiționale, au devenit antrenori cu discipoli participanți la Jocurile Olimpice și cu numeroase performanțe europene și mondiale.

Dar cu adevărat remarcabilă este recuperarea pentru satul Costuleni (dar cred că și pentru R. Moldova) a unei personalități importante, necunoscută până recent, cea a lui Vasile Pavelcu (Pavencu), născut pe 4 august 1900, în satul Costuleni, judeţul Lăpuşna și decedat la 21 februarie 1991 la Iaşi, psiholog, profesor universitar, membru titular al Academiei Române. Am aflat de Pavencu atunci când făceam studiile la Iași și am rămas eminamente surprins de faptul că venea din satul meu de baștină. Pavelcu se trăgea din familia dascălului Gheorghe Pavencu (Pavelcu), care mai târziu devine diacon, și care preda obiectele de studii în şcoala primară ministerială, construită în 1882 pe locul curţii boierului Vrabie, care a lăsat moşia Mitropoliei din Iaşi, plecând în Franţa.

Marele psiholog român a urmat şcoala primară și liceul la Chişinău, apoi a început studii universitare de matematică la Kiev. Schimbările sociale din 1918 l-au determinat să se refugieze în România, unde s-a înscris la Universitatea din Iaşi, la Facultatea de Filozofie. Și-a luat licenţa în 1924. Devine apoi bursier al statului român la Sorbona, pentru a elabora acolo teza de doctorat în psihologie, sub îndrumarea profesorilor H. Delacroix și A. Lalande (1925-27). A frecventat între timp cursurile lui H. Wallon (la Sorbona) și Pierre Janet, H. Piéron și E. Gley, la Collège de France. La spitalul de psihiatrie St. Anne este îndrumat de profesorul Georges Dumas. Și-a susţinut doctoratul la Iaşi, în 1936, cu teza Limitele afectivităţii.
A fost numit asistent la Catedra de Pedagogie a Universității din Iaşi în 1928, funcționând în acelaşi timp și ca profesor de psihologie, la Seminarul Pedagogic, între 1928-1936. A obţinut postul de conferenţiar în 1942, apoi, în 1943, prin concurs, devine profesor titular de psihologie. A fost decan al Facultății de Litere și Filosofie (1944-45), decan al Facultății de Psihologie – Pedagogie și Filosofie, între 1948-1951 și şeful Catedrei de psihologie până la pensionare (1970). A devenit Profesor Emerit în 1969 și a fost ales membru titular al Academiei Române în 1974. A participat la congrese internaţionale de psihologie la Bruxelles, 1957; Roma, 1958; Posnan, 1962; Liubliana, 1964; Marsilia, 1965; Moscova, 1966.
Printre lucrările lui Vasile Pavelcu, am regăsit mari opere ale psihologiei românești: Psihologia personalității (1939), Perspective (1943), Principii de docimologie (1968), Din viața sentimentelor (1969), Invitaţie la cunoaşterea de sine (1970), Cunoaşterea de sine și cunoaşterea personalității (1982). Psiholog de orientare clinică, Pavelcu fost considerat un fin analist și un maestru al limbajului psihologic, el fiind mentorul multor generaţii de psihologi din România.

Cu istoria lui Pavencu am ajuns de fapt la motivația principală a acestui articol. În sine, toate lucrurile expuse anterior ar fi fost relevante pentru a mă apuca să scriu despre satul Costuleni. Dar la 6 iulie 2014 costulenenii au făcut un lucru care m-a determinat într-un fel aparte să scriu. În ziua comemorării victimelor represaliilor regimului totalitar sovietic în sat a fost înălțat un monument al costulenenilor, care în perioada 1940-1949 au avut de suferit din cauza atrocității unui regim diabolic, un regim care a bulversat tradițiile și istoriile unui sat așezat cuminte în spațiul românesc și cu un Pavencu profesor universitar la Iași și cu studii la Sorbona. Ce a urmat știe toată lumea din sat, așa cum știu mii de români din Basarabia, care au trecut prin același malaxor: arestări, deportări, război, foamete, iar deportări și un viitor sovietic „luminos”.

Rând pe rând au dispărut peste noapte oamenii importanți ai satului: Rudco Andrei, fost primar și membru al Partidului Naţional-Liberal, deportat la 13 iulie 1941 în Siberia, unde a murit peste un an; Cladico Anton, fost membru al Partidului Naţional-Liberal, condamnat în 1941 la 10 ani de muncă silnică în lagărul din Ivdel, reg. Sverdlovsk (ulterior s-a întors acasă ca iarăși să fie deportat în regiunea Kzîl Orda, Kazahstan); Grosu Mihail condamnat în 1944 la 15 ani privaţiune de libertate pentru că a rupt în 1941 steagul roşu de pe clădirea primăriei, deportat în Vorkuta, urmat în 1949 de întreaga familie, deportată în Irkutsk; Cebotari Afanasie, acuzat de „colaboraţionism” şi deportat în 1949 în reg. Irkutsk; Prepeliţă Andrei, condamnat în 1945 la 10 ani de detenţie într-un lagăr de corecţie prin muncă, fiind acuzat de colaboraţionism; Moraru Timofei și familia sa, înscrişi în lista chiaburilor şi deportaţi în 1949 în reg. Irkutsk; dar cel mai șocant este cazul lui Vrabie Mihail, care împreună cu soția și cinci copii au fost considerați „chiaburi” și deportaţi în 1949 tot în Irkutsk. În total, șaptezeci și trei de săteni acuzați de „colaborare cu fostul regim”, de faptul că erau „chiaburi”, de faptul că „au trecut ilegal frontiera de stat” sau de faptul că au manifestat atitudini „antisovietice” au fost duși din sat, pentru niște aberații ale unui regim absolut străin ființei lor, care pe de asupra le-a mai luat și dreptul unui viitor pentru ei și copiii lor.

Au trebuit să treacă 65 de ani, dintre care, cel mai dureros, 23 de ani de independență, ca acești oameni și urmașii lor să-și vadă în propriul lor sat, încrustat în piatra eternă a unui monument, dreptul lor la reabilitare. A fost un lucru posibil abia în noul context al schimbărilor de după 2009, când aspirațiile de integrare europeană nu mai puteau suporta reminiscențele unui regim neo-sovietic, reprodus în timp de diferiți sneguri, lucinschi sau voronini. Realizarea acestui lucru înseamnă revenirea la o normalitate într-un sat măcinat de amintirile unor timpuri, care l-au bulversat iremediabil. De asemenea, au trebuit să treacă ani ca în sat să apară altfel de oameni, altfel de gospodari, cum este Iurie Chirinciuc, un om de afaceri de factură nouă, doctor în științe economice, care pătruns de spiritul comunității, a făcut posibilă apariția acestui monument. Nu este unica sa implicare în modernizarea și transformarea satului, alături de repararea drumurilor, dar probabil cel mai important, de lansarea FC Costuleni în fotbalul moldovenesc, care face Costulenii unicul sat cu o echipă de fotbal în Divizia Națională.

Simt peste Costuleni vânturile schimbării, care adie dinspre Iași, care acum este în Uniunea Europeană și NATO, dar și dinspre Chișinău, care aspiră să ajungă acolo. Iar costulenenii așteaptă să se bucure de acest fapt dansând „Sârba Costulenilor”, renumită în întreg spațiul românesc, privind fotbalul jucat de FC Costuleni în campionatul național și cupele europene, dar și trecând cu mândrie pe lângă un monument al deportaților, pentru că aceasta le dă senzația unei justiții istorice, fie făcută și peste ani.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus