Opinii și Editoriale

Nu mor caii cnd vor cinii

In numarul de vineri, 9 octombrie, TIMPUL a publicat articolul „Sa reabilitam prestigiul si verticalitatea Academiei…”, semnat de doctorul in stiinte istorice Ion Varta, in care erau abordate unele probleme din cadrul Academiei de Stiinte a Moldovei. Invitam atunci si alti savanti sa-si expuna opiniile la subiectul dat. Primul care a raspuns la invitatia noastra a fost Vasile Bahnaru, dr. hab. in filologie, director interimar al Institutului de Filologie, a carui opinie o publicam astazi. Ziarul ofera in continuare tribuna tuturor celor care au ceva de spus in aceste polemici academice.

 

In articolul Sa reabilitam prestigiul si verticalitatea Academiei…, autorul acestuia, istoricul Ion Varta, se erijeaza in postura de acuzator al Academiei si, in special, al presedintelui ei, acad. Gheorghe Duca. Intentia ar fi salutara, daca dl Ion Varta ar fi un personaj ireprosabil din punctul de vedere al corectitudinii etice, civice si stiintifice, iar probele pe care le aduce ar fi ireprehensibile. Din cele expuse in articolul sau ar rezulta ca dl Ion Varta este un „Buda infailibil”, aidoma procuratorului Pilat.

Acesta din urma a avut insa circumstante atenuante, condamnanandu-l pe Hristos la moarte, intrucat nu era suficient de informat in problema „culpei” lui Hristos si a fost influentat in mod decisiv de ostilitatea agresiva fata de Hristos a gloatei de evrei, in timp ce dl I. Varta beneficiaza de circumstante agravante, dat fiind ca in primii patru ani de dominatie pseudocomunista, facand parte, impreuna cu colegii din PPCD, din alianta majoritara a lui Voronin, nu a luat nicio atitudine fata de tentativele neobolsevicilor de a substitui cursul de istorie a romanilor prin cel de „istorie integrata”, nu s-a pronuntat in niciun fel asupra intentiilor guvernantilor de a transforma Academia intr-o institutie docila regimului de odinioara. 

Mai mult, nici chiar dupa parasirea fractiunii parlamentare a PPCD nu s-a manifestat, cel putin in intentie, in calitate de militant pentru adevarul stiintific, ci a luat doar de cateva ori cuvantul in sedintele in plen ale Parlamentului, sustinand interesele unor persoane sau grupuri de persoane concrete, aceste interese fiind de importanta majora pentru persoanele vizate, dar de importanta minora pentru politica parlamentara in general.

Am impresia ca ascensiunea dlui Ion Varta in fotoliul parlamentar nu a fost determinata de o preocupare speciala pentru interesul national, ci de motive meschine, de parvenire cu orice pret. Imi amintesc cum, prin anii 1998-1999, il curta pe Valeriu Matei, propunand diferite materiale pentru a fi publicate in Mesagerul, in ideea ca in eventualele alegeri i se va oferi un fotoliu parlamentar. Vazand ca sansele sunt nule, a schimbat de urgenta macazul si a ancorat subit in listele electorale ale PPCD, devenind curand deputat din partea acestui partid.

Spre finele mandatului de parlamentar, a abandonat fractiunea PPCD, fara a adera la cea democrata si fara a condamna actiunile majoritatii parlamentare in raport cu politica ei fata de istoria romanilor si fata de Academie in special. Acestea fiind relatate, suntem in drept sa ne intrebam: cine a manifestat „slugarnicie”, servilism in raport cu guvernantii comunisti? Gheorghe Duca sau Ion Varta?

Nu intentionez sa iau apararea dlui Gheorghe Duca, intrucat are si el, ca fiecare muritor, pacatele sale, insa un lucru nu poate fi contestat: el dispune de capacitati manageriale deosebite si, ca urmare, in perioada de presedintie a reusit sa transforme Academia intr-un organism stiintific performant, sa creeze, fie doar la nivel de intentie, comunitatea stiintifica a Republicii Moldova, sa obtina mijloace financiare, nu numai de la buget, pentru majorarea substantiala a salariilor angajatilor (desigur, in raport cu nivelul de salarizare existent pana la inscaunarea lui in fotoliul de presedinte al Academiei), pentru ameliorarea potentialului uman si pentru extinderea potentialului tehnic si material al Academiei etc.

Tocmai din aceste considerente par a fi aberante afirmatiile dlui Ion Varta cum ca „sume considerabile au fost utilizate la reparatia capitala a blocului principal al ASM…”, intrucat reparatia este departe de a fi capitala, reparandu-se doar fatada Academiei, partea din spate fiind lasata, ca si inainte, fara tencuiala, si parterul edificiului, in timp ce restul etajelor a ramas, in mare, fara remanieri deosebite, ba chiar ultimul etaj e intr-o stare mai mult decat deplorabila. Prin urmare, calificativul „fastul din aceasta cladire” nu este decat o invectiva lipsita de temei.

Are dreptate dl I. Varta cand sustine ca „sunt numeroase cazurile cand angajati ai ASM si-au incheiat activitatea profesionala, pensionandu-se si continuand sa locuiasca, cu familiile lor, in caminele Academiei, achitand sume exorbitante si nejustificate pentru conditii de trai mai mult decat modeste”, dar acest deziderat nu tine de competenta Academiei sau a conducerii ei, dat fiind ca au trecut timpurile cand statul construia spatiu locativ gratuit, in prezent acest lucru permitandu-si doar agentii economici autogestionari, in timp ce institutiile bugetare nu-si pot permite acest lux.

Este putin plauzibila afirmatia autorului cu privire la inaugurarea unor „constructii faraonice nejustificate”, adica a liceului si a universitatii academice, care nu-si au, in opinia autorului, „nicio justificare”. Credem ca motivatia edificarii acestor constructii rezida in ideea general acceptata conform careia escaladarea penuriei materiale a populatiei nu poate fi realizata decat prin intermediul cunoasterii, prin cresterea nivelului de inteligenta a maselor, dl Gheorghe Duca fiind un adept fervent al teoriei ca prosperitatea sociala, economica si materiala, in conditiile de criza, nu poate fi obtinuta decat prin extinderea si aprofundarea cunostintelor noastre despre societate, economie, cultura etc.

In ceea ce priveste abandonarea domeniului de activitate stiintifica de catre unii angajati ai Academiei si emigrarea tinerilor cercetatori in Occident, inclusiv in SUA si Canada, „din cauza unei salarizari mizerabile si dezonorante”, urmeaza sa retinem ca procesul de emigrare masiva a intelectualilor a atins apogeul in anii 1992-2000, in prezent acesta fiind insignifiant.

Nu cred ca Academia, inclusiv conducerea ei, „de-a lungul celor opt ani si jumatate de regim comunist,… a afisat in permanenta un comportament slugarnic si adulator fata de stabii comunisti”, „i-a cantat mereu in struna lui Vladimir Voronin, cautand sa-i faca pe plac acestuia si periclitand, in consecinta, bunul nume al forului suprem al stiintei moldovenesti”, asa incat „ASM a fost transformata intr-o umila sluga a unui regim dictatorial”, intrucat pe parcursul acestor ani Academia a ramas fidela si nu s-a abatut cat de putin de la deciziile sale anterioare cu privire la denumirea corecta a limbii romane vorbite in Republica Moldova, desi Voronin si acolitii lui au facut presiuni permanente asupra Academiei in acest sens.

Ideea despre lichidarea Institutului de Filologie de asemenea nu apartine dlui Gh. Duca, ci vine din imediata apropiere a ciracului lui V. Voronin, V. Stepaniuc, care vroiau sa transforme Institutul in cauza intr-o institutie de ideologie comunista. Gratie solidaritatii pe care au manifestat-o angajatii Institutului, uniunile de creatie si oamenii de cultura in genere, tentativa comunistilor de a dilua Institutul de Filologie in oceanul de antiromanism al Institutului Patrimoniului Cultural a esuat si rezultatul benefic al acestei actiuni se datoreaza, in mare parte, intransigentei dlui Gh. Duca.

Fireste, presedintele Academiei s-a aflat intr-o situatie dificila, cum se zice, intre ciocan si nicovala, fiind fortat de circumstante sa manevreze cu multa abilitate intre adevarul stiintific si dispozitiile imperative ale guvernantilor neobolsevici. Mai mult decat atat, in unul din interviurile sale dl Gh. Duca sustinea ca, pentru a solutiona unele probleme de importanta majora, inclusiv cele legate de Academie, accepta compromisurile justificate, care nu conduc la tradarea cauzei. Din aceasta perspectiva, am putea intelege unele actiuni ale dlui Gh. Duca, principalul fiind ca el a ramas, totusi, pe pozitii sanatoase si a fost capabil sa salveze putinul de care dispunea Academia.

Nu voi insista aici in mod special asupra problemelor referitoare la etnonimul roman-moldovean si la cele legate direct de istorie, deoarece acest lucru il vor face cu mai multa competenta specialistii in materie, dar si de aceasta data urmeaza sa avem in vedere ca dl Gh. Duca nu este istoric, din care motive nu a putut sa se pronunte in aceasta problema si, se pare, nici nu a dat indicatii cum ar fi necesar sa fie abordate problemele de istorie.

In fine, tin sa mentionez ca acuzatiile dlui Ion Varta la adresa dlui Gh. Duca sunt departe de a fi obiective, dar pericolul acestora consta tocmai in faptul ca acestea sunt niste semiadevaruri. Se stie ca exista trei feluri de acuzatori: din oficiu, din rea-vointa si din indemnul cuiva. Primul tip de acuzator este exclus, intrucat dl I. Varta nu profeseaza jurisprudenta, de aceea nu ne ramane decat sa constatam ca el procedeaza asa cum procedeaza fie din rea-vointa, fie din indemnul cuiva. In acest context ne intrebam: quid prodest („la ce bun; la ce foloseste?”).

Probabil, acuzatiile aduse sunt folositoare doar dlui Varta si jinduitei lui cariere (profesioniste, stiintifice sau politice?), in niciun caz insa prosperitatii Academiei. Totodata, este absurda si opinia autorului privind demisionarea presedintelui Academiei, dat fiind ca el este omul potrivit la locul potrivit. Si tot in acest context sa nu uitam vechea intelepciune populara: nu mor caii cand vor cainii!

Vasile Bahnaru,
dr. hab. in filologie, director interimar al Institutului de Filologie

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *