Președintele Recep Tayyip Erdoğan, care a câștigat în iunie primele alegeri de la transformarea sistemului politic parlamentar într-unul prezidențial, guvernează acum țara autocratic. El se bazează pe miniștrii selectați mai mult după criteriul loialității (și al relațiilor de familie) decât după cel al competenței.
Pentru mai mult de un deceniu, piețele financiare i-au acordat lui Erdoğan prezumția de nevinovăție și au furnizat cu ușurință credite economiei turcești. Creșterea economică a devenit dependentă de un flux constant de capital străin care finanța consumul intern și investițiile extravagante în locuințe, drumuri, poduri și aeroporturi. Tipul acesta de expansiune economică rar se termină cu bine. Singura întrebare era “când?”
Factorul declanșator imediat a fost decizia administrației Trump de a folosi sancțiunile (și amenințarea cu sancțiuni suplimentare) pentru a obliga Turcia să-l elibereze pe Andrew Brunson, un pastor evangelist american stabilit la Izmir și care a fost arestat în timpul epurărilor de după lovitura de stat eșuată din iulie 2016. Reprimarea a implicat 80.000 de arestări, 170.000 de concedieri, închiderea a 3.000 de școli, cămine studențești și universități și demiterea a 4.400 de judecători și procurori.
Aceste măsuri drastice au fost luate în timpul stării de urgență în urma ordinelor venite de la apropiații lui Erdoğan. Rezistența față de suspendarea libertăților fundamentale a fost minimă din cauză că mass-media era controlată iar societatea civilă debilitată prin represiune și prin climatul de frică instalat ulterior. Brunson este doar unul dintre miile de oameni acuzați de terorism în urma represaliilor de după 2016.
Ca la orice criză financiară determinată de politici economice nesustenabile, ieșirea din această situație necesită remedii pe termen scurt și mediu. Pe termen scurt, economia are nevoie de măsuri de stimulare a încrederii care să stabilizeze piețele financiare. Banca centrală a Turciei ar putea fi nevoită să crească rata dobânzilor, în ciuda aversiunii lui Erdoğan pentru o astfel de manevră. Un program concret și credibil de înăsprire a disciplinei fiscale și de restructurare a datoriei sectorului privat este esențială. Fondul Monetar Internațional ar putea fi chemat să acorde asistență financiară temporară.
Dar aceste intervenții pe termen scurt nu rezolvă fragilitatea pe termen lung a economiei care își are rădăcinile în dictatura personală edificată de Erdoğan.
Turcia nu a fost niciodată o democrație adevărată. Înainte venirea la putere a lui Erdoğan în 2003, democrația din Turcia a fost întreruptă în patru rânduri de intervenția armatei. Însă existau mecanisme politice de control și echilibru care constrângeau chiar și armata, iar puterea era schimbată în numeroase ocazii prin alegeri din ce în ce mai libere și mai corecte. De la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial niciun individ nu a obținut puteri nelimitate. Pornită de foarte jos în 1946, când a fost instituită democrația pluripartită, societatea civilă s-a dezvoltat până la punctul în care guvernul se consulta cu asociațiile patronale, sindicatele, presa, mediul academic și alte grupuri de interese private.
În primii ani, când încă se simțea amenințat de armată și de elita laică, Erdoğan pretindea că susține democrația și drepturile omului. Arăta deschidere față de îndelung oprimata minoritate kurdă. Liberalii turci și susținătorii din occident au fost păcăliți de o narațiune pe care erau disperați să o creadă despre “islamistul democratic.”
Însă chiar când reușea să obțină laude în Occident, Erdoğan a început să distrugă presa independentă prin penalități fiscale uriașe. De asemenea, el a subminat statul de drept prin procese false împotriva unor generali și a liderilor laici. Deriva spre autoritarism a lui Erdoğan s-a accelerat după despărțirea de aliatul său, clericul musulman Fethullah Gülen și s-a accelerat dramatic după tentativa de lovitură de stat.
După alegerile din iunie, spune Erdoğan, “Vechea Turcie” a lăsat locul ”Noii Turcii.” În noua ordine stabilită sub această A Doua Republică Turcă, orice atingere adusă autorității sale poate fi considerată trădare.
Erdoğan cere credit pentru tot ce merge bine și acuză forțele întunecate – adesea conspiratori străini nenumiți – pentru eșecuri. Glorificarea sa, aparența de infailibilitate și supraviețuirea politică sunt descrise ca obiective supreme ale Turciei. Orice alt obiectiv – creșterea productivității, păstrarea prietenilor externi, dezvoltarea educației sau politicile sociale – vin după țelul consolidării regimului său. Și, ca răsplată pentru sacrificiile în slujba națiunii turce, el este îndreptățit să fie deasupra legilor și să se îmbogățească pe sine și pe asociațiii săi apropiați.
Logica noului sistem politic din Turcia se inspiră din “cercul dreptății” otoman care împărțea populația în masele plătitoare de taxe și o mică elită scutită de taxe condusă de un sultan care se supunea doar Shariei (legea musulmană), deși în practică acesta era cel care o interpreta. “Cercul dreptății” a fost abolit în mod oficial în 1839 printr-un edict care iniția o epocă a restructurării. Aproape două secole mai târziu, Erdoğan întoarce Turcia la un trecut pe care generații de reformatori au încercat să îl lase în urmă.
Sistemul instituit de Erdoğan nu lasă loc pentru politicieni sau birocrați competenți la cârma economiei. Ei au fost marginalizați pentru că scopurile lor nu se potriveau cu interesele conducătorului. Frica împiedică o dezbatere onestă a problemelor. Oameni de afaceri, lumea academică și jurnaliști de top au amuțit în scop de autoconservare. Anturajul lui Erdoğan este plin de yes-meni care se străduiesc să-i satisfacă sentimentul de măreție și omnisciență. Chiar și liderii opoziției din Parlamentul (acum impotent) al Turciei devin susținători înfocați atunci când li se sugerează că lipsa de sprijin va fi considerată ajutor pentru inamici.
Ca și în Rusia și Venezuela, câțiva dizidenți curajoși sunt lăsați să existe la marginea discursului public pentru a da impresia libertății de expresie. Dar aceștia duc o viață precară, cu riscul permanent de a fi arestați ca avertisment pentru ceilalți de a rămâne pasivi.
Mai devreme sau mai târziu, presiunea economică va obliga Turcia să adopte soluții care să stabilizeze moneda și piețele financiare. Dar asta nu va revitaliza investițiile private pe termen lung, nu va aduce înapoi specialiștii care părăsesc țara și nu va crea o atmosferă de libertate care să permită Turciei să prospere. Așa cum au demonstrat China și alte țări asiatice, unele dictaturi pot să prospere dacă liderii lor pun pe primul plan politici economice rezonabile. Dar, atunci când economia devine doar un alt instrument de întărire a puterii personale a președintelui, economia are de suferit, așa cum vedem acum.
De TIMUR KURAN , DANI RODRIK
Sursa: digi24.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
