Sfatul Tarii si pericolul dezintegrarii Basarabiei la sfrsitul anului 1917 si inceputul lui 1918

Basarabia s-a confruntat cu pericolul dezintegrarii teritoriale, in cel mai serios mod, si la hotarul anilor 1917-1918. Dar atunci Sfatul ?arii, in pofida tuturor greutatilor, a stiut sa faca fata situatiei, nepermitand fortelor antinationale sa-si faca mendrele.

S-o luam, insa, de la capat. Este bine cunoscut faptul ca la 2 decembrie 1917, Sfatul ?arii, pornind de la ideea ca miscarea nationala din provincie evolua pe fundalul evenimentelor din Rusia si se conforma, evident, unor legitati generale, a fost nevoit sa proclame statalitatea Basarabiei, altfel spus, sa proclame Republica Democratica Moldoveneasca (RDM). Acest eveniment a semnificat, de fapt, un prim pas in directia desprinderii tinutului de Rusia.

Dupa ce a format, in zilele de 7-8 decembrie 1917, guvernul RDM (in frunte cu Pantelimon Erhan), Parlamentul basarabean a purces la anumite reorganizari administrative si in teritoriu. Aceste reorganizari, insa, s-au dovedit a fi putin eficiente pentru consolidarea organelor locale ale puterii de stat, care, in principiu, erau reprezentate de aceleasi structuri de pe timpul tarismului si al revolutiei democratice ruse din februarie 1917.

Pe de alta parte, situatia extrem de incordata de atunci nici nu permitea efectuarea unor schimbari mai radicale in ceea ce priveste crearea de noi organe locale ale puterii de stat. Practic, totul s-a redus la aceea ca functionarii vechi din organele administrative locale au fost, pur si simplu, siliti sa depuna juramant Sfatului ?arii si tinerei Republici Democratice Moldovenesti. Aceasta o confirma si Ion Inculet, care scrie in cunoscuta sa carte de amintiri urmatoarele: „Imediat dupa formarea Guvernului, au fost numiti comisarii judeteni si celelalte autoritati judetene si comunale. De fapt, lucrurile se petreceau cu totul altfel. Toti comisarii judeteni si toate autoritatile locale, numite inca de Guvernul rus, jurau credinta Sfatului ?arii, depunand astfel la dispozitia organului suprem al Basarabiei puterea si autoritatea ce o detineau de la Sfatul rus, iar Guvernul Republicii ii confirma in functiile lor ca detinatori ai puterii si autoritatii izvorate de la Republica Democratica Moldoveneasca” (Vezi: Ion Inculet. O revolutie traita. Chisinau, 1994, p. 122).

E clar, deci, ca lipsa acuta de personal instruit a si constituit cauza principala ce a determinat, la acel moment, forurile conducatoare ale RDM sa pastreze cadrele vechi in structurile administratiei publice locale. De aici si greutatile enorme, pe care le intampinau in teritoriu Sfatul ?arii si guvernul basarabean, in sensul ca administratia locala se impotrivea cu inversunare oricaror schimbari, ea „nefacand fata cerintelor timpului”. Mai mult decat atat: pe alocuri, in special, in judetul Cetatea Alba, aceasta administratie nu numai ca „nu facea fata cerintelor timpului”, ci „profitand de slabiciunea tanarului stat moldovenesc… urmarea chiar scopul de a dezintegra Basarabia”. (Gheorghe E. Cojocaru. Integrarea Basarabiei in cadrul Romaniei. 1918-1923. Bucuresti, 1997, p. 26). Or, deja la 16 decembrie 1917, apoi si la 16 ianuarie 1918, zemstva judetului respectiv, dominata de reprezentanti ai populatiei minoritare (in special, de ucraineni si rusi), s-a pronuntat pentru alipirea teritoriului dat la Ucraina. Numai gratie reactiei prompte a Chisinaului, in primul rand, a Directorului General de interne Vladimir Cristi, precum si pozitiei intransigente a consilierilor germani si moldoveni, conjugate cu actiunile armatei romane, sosite atunci in Basarabia la invitatia organelor legale ale puterii, aceasta intentie murdara a putut fi curmata.

In hotararea adoptata de adunarea largita a zemstvei judetului Cetatea Alba la 16 ianuarie 1918 se spunea deschis ca acest teritoriu trebuie „sa se alipeasca la Republica ucraineana… avand credinta ca Ucraina se va dezvolta in legatura stransa cu celelalte regiuni ale Rusiei”, iar invatatorul bulgaro-gagauz V.N. Iskimji, si el membru al acelei zemstve, in aceleasi scopuri perfide, considera, nici mai mult, nici mai putin, ca s-ar „proceda mult mai bine, daca in zona respectiva s-ar proclama o republica autonoma a Bugeacului (iata de unde a fost preluata ideea crearii actualei autonomii de la Comrat – V.P.), care sa intre in componenta federatiei rusesti”. (Stefan Ciobanu. Unirea Basarabiei. Chisinau, 1993, p. 195).

Pe de alta parte, consilierii germani, neacceptand o astfel de hotarare, au declarat raspicat, in cadrul aceleiasi adunari, ca „tinutul Akkermanului, facand parte din Basarabia,… trebuie sa urmeze soarta Basarabiei”. (Ibidem, p. 196).

Asadar, in perioada analizata, integritatea teritoriala a Basarabiei a putut fi pastrata doar cu ajutorul armatei romane, care nu numai ca a pus capat dezmatului organizat de zemstva judetului Cetatea Alba, dar a instaurat ordinea si linistea in intreaga provincie, inclusiv in capitala ei, unde „front-otdel”-ul bolsevic urzea planuri antinationale si incerca sa destabilizeze situatia. In legatura cu aceasta, oare cum ar mai putea fi calificate afirmatiile unor autori contemporani de la Chisinau, inclusiv cele ale lui Victor Stepaniuc, conform carora la inceputul anului 1918 armata romana, trecand Prutul, ar fi savarsit o agresiune militara impotriva „poporului moldovenesc”? (Vezi: Victor Stepaniuc. Statalitatea poporului moldovenesc. Chisinau, 2005).

Valeriu Popovschi, dr. in istorie