Timpul.md

Istorie 15 Februarie 2021 | 14:07

Tainele unui război străin / La 15 februarie 1989 s-a încheiat retragerea Armatei Sovietice din Afganistan

Evaluarea totală a pierderilor umane în războiul sovieto-afgan atestă 15.051 de morţi din cadrul Forţelor Militare ale Armatei Sovietice. Potrivit datelor furnizate de Uniunea Veteranilor Războiului din Afganistan, numărul total al combatanţilor moldoveni morţi în războiul sovieto-afgan este de 301.

Una din caracteristicile esenţiale ale dezastrului militar din Afganistan a constituit-o ocultarea, disimularea din vizorul comunităţii a combatanţilor sovietici care şi-au pierdut viaţa în război, aspect jalonat în obiectivele-directive ale liderilor de la Kremlin.

Înmormântările celor căzuţi erau acoperite de taină, se desfăşurau în secret, pentru ca societatea sovietică să nu afle adevăratele proporţii ale insuccesului intervenţiei militare din ţara vecină. Monumentele funerare ale celor căzuţi nu erau inscripţionate, deoarece ar fi putut compromite politica promovată de Kremlin în ţara montană. Liderii sovietici, de fapt, nici nu operau cu noţiunea de război, ci preferau sintagma ajutor internaţional. Rudele erau informate de către comisariatele militare despre moartea celor apropiaţi, de regulă, după o formulă stereotipă: ,,…îndeplinind obligaţiile de luptă, devotat jurământului militar, demonstrând eroism şi bărbăţie”.

Pe fundalul conflictului armat care se desfăşura în al cincilea an, fără succese majore - anii 1984-1985 au constituit apogeul pierderilor de vieţi umane - a fost adoptată Rezoluţia CC al PCUS P206/2 din 27.06.1985, conform căreia în presă urmau să fie publicate ,,fapte singulare şi separate (nu mai mult decât una pe lună) referitoare la militarii sovietici răniţi sau morţi în urma efectuării serviciului militar, eliminării forţelor de insurecţie, înfăptuirii datoriei de ajutor internaţional acordat poporului afgan”. Această direcţie propagandistică a fost menţinută de către liderii sovietici până la colapsul URSS. Acţiunile propagandistice ale Kremlinului n-au putut însă eclipsa tragediile din familiile combatanţilor căzuţi.

Decesul era învăluit de mister chiar de acolo unde s-a produs: de la felul în care erau transportate cadavrele până la modalitatea în care erau prezentate rudelor. Sicriele combatanţilor sovietici erau pregătite confidenţial, în atelierele de prelucrare a lemnului din oraşul Taşkent, şi erau transportate cu avionul tip AN-12 (ce purtau şi un nume de cod alfanumeric - GRUZ-200 - pentru transportarea morţilor, inclusiv a celor sucombaţi în urma rănilor grave, iar GRUZ-300 - a răniţilor). Mai târziu, acest avion a fost supranumit Laleaua neagră – simbol al morţii. Compozitorul şi interpretul rus Al. Rozenbaum, care a vizitat Afganistanul în câteva rânduri, a creat melodia Laleaua neagră, devenită ulterior imnul veteranilor. În avion erau plasate, de obicei, între opt şi 15 sicrie de zinc (în lexiconul afgan coşciugele erau nominalizate cu noţiunea conservă, în sensul că erau închise ermetic), într-un salon ce avea un miros teribil de cadavru. Au fost şi cazuri excepţionale de transportare a cadavrelor aflate în condiţii de descompunere intensă. Iată doar un crâmpei din amintirile Olgăi Căpăţină, care şi-a făcut serviciul militar în Afganistan în calitate de asistentă medicală, plutonier în cadrul Statului-major al Armatei a 40-a, ofiţer în cadrul serviciului de cercetare, traducătoare: ,,Odată m-au delegat să duc nişte cadavre. În Kandagar a ars morga, era august, o căldură teribilă. Din Kabul mi-au spus: Olga Ivanovna, plecaţi în Kandagar, iar de acolo veţi lua un transport în Şandand, cu altceva. Dar nu mi-au spus ce fel de deplasare era: Veţi afla! Am ajuns la Kandagar, vreo jumătate de oră am aşteptat şi, la un moment, am simţit un miros teribil. Era un maior acolo care mi-a zis ce fel de miros era… Îmi spunea că a ars morga şi morţii sunt expuşi la soare de trei zile. Erau înveliţi în masă plastică şi legaţi, dar nu în sicrie, nu mai era nimic din ei. I-au aruncat în avion. Piloţii erau închişi ermetic în cabina lor, iar eu - împreună cu cadavrele - mai erau un plutonier şi un maior cu mine. Doamne fereşte! Am leşinat, nu ştiu de câte ori mi-a ţinut maiorul acela mâinile pline cu tutun şi răsuflam. Când am coborât în Şandand, am făcut băi, am aruncat toate hainele, am îmbrăcat alte haine; miroseam a mormânt, a mort”.





Coşciugele erau transportate, de obicei, noaptea ca să nu fie în vizorul societăţii sovietice. Cadavrele erau însoţite de un ofiţer din unitatea militară sau de un fost camarad, de regulă, martor la operaţia fatală şi instruit cum să însoţească cortegiul. Sicriele de zinc erau expediate la comisariatele militare de unde fuseseră recrutaţi cei căzuţi în lupte. ,,Am avut un serviciu la comisariatul militar. Acolo aveam o colegă, instructor militar, iar soţul ei era adjunctul şefului secţiei politice. Feciorul lor (pe atunci eram adjunctul comisarului militar) a murit în Afganistan. Datorită serviciului, trebuia să informez familia Evgheniei… Nu ştiam cum să procedez”, îşi aminteşte Valentin Kvaşin, în anii ’80 funcţionar la Comisariatul Militar al RSSM, care a participat la recrutări pentru serviciul militar în Afganistan şi a asistat la ceremonialul înmormântării participanţilor moldoveni în războiul sovieto-afgan.

Folosirea combatanţilor drept carne de tun într-o aventură militară a fost vizibilă şi în ceremonialul înmormântării acestora, a vanităţii postume. Comunitatea sovietică nu trebuia să cunoască unde şi-au pierdut viaţa militarii Uniunii Sovietice. Sicriele de zinc au reprezentat, după caz, doar anumite spaţii simbolistice - locul unde era necesar să fie amplasaţi combatanţii decedaţi. Contextul războiului a creat situaţii când specificul stagiului militar şi-a lăsat amprenta şi asupra morţii. Astfel, unii participanţi nu erau identificaţi în ,,docimazie”, ci doar parţial - ,,după diverse accesorii sau părţi de haină”. De exemplu, din soldaţii detonaţi rămânea ,,doar jumătate de găleată de carne” sau echipajele militare din avioanele distruse de Stingere creau dificultăţi majore în reconstituirea aspectului fizic al piloţilor: ,,Am luat trupurile, aviatorul a ars complet. Ne-am dus să-l scoatem şi el s-a rupt în jumătate…, ars ca cărbunele, numai forma de om”, povesteşte cu groază Vasile Daniţă, care şi-a făcut serviciul militar în Afganistan în anii 1982-1984.
O altă cauză dificilă pentru a reconstitui rămăşiţele fizice ale militarilor sovietici era generată de condiţiile climaterice specifice din Afganistan. Din cauza caniculei erau cunoscute cazuri când cadavrele nu ,,reuşeau să se descompună, se carbonizau”, spunea într-un interviu Iurie Cociaş, fost plutonier, instructor politic în Afganistan (1984).

Specificul morţii a generat utilizarea unor sicrie speciale - fără oberliht - pentru ca rudele celor căzuţi în războiul sovieto-afgan să nu constate vidul interior, element teribil al flagelului militar. Din acest considerent ,,…din Afganistan se trimiteau uneori în sicriu de zinc pietre, nisip, sicriul fiind închis ermetic”. Misterul legat de combatanţii expiaţi şi tendinţa de descifrare, negarea realităţii macabre au constituit pentru apropiaţii acestora acţiuni morale profunde.
Impacienţa războiului a marcat aplicarea unor măsuri speciale, prevăzute în situaţii excepţionale, una dintre acestea fiind bruioanele post-mortem. Combatanţii sovietici, în mod special acei care plecau în misiuni speciale, notau pe o foaie adresa, familia, numele, prenumele, anul naşterii, comisariatul militar de unde au fost recrutaţi, numele unuia dintre părinţi, toate aceste informaţii fiind fixate într-un tub de cartuş. În ciuda faptului că URSS a tins să menţină în taină moartea combatanţilor sovietici, acest aspect a avut efectul unui bumerang, a dezvăluit adevărul despre ce se întâmplă în realitate în Afganistan.

Ion Xenofontov,
dr. în istorie

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus