Timpul.md

Opinii & Editoriale 2 Februarie 2015 | 08:02

Ultimul asalt

Motto:  Mă rog, în fiecare zi, Să scape rusul de nevoi, Că, dacă se va prăbuşi, Se poate răsturna pe noi Ioan Fărcaș

Fără îndoială că Rusia procedează acum la ultimul asalt în recuperarea „lumii ruse”, pe care a modelat-o cu asiduitate timp de secole, iar pentru asta a ales cursul unui regim autoritar în politica internă, care să o priveze de eventuale rezistențe la declanșarea mobilizării și a procedat la izolare de lumea externă în sistemul internațional. Nu este o noutate în sine, „sindromul carapacei” fiind un modus vivendi al politicii ruse din cele mai vechi timpuri în raport cu cei din jur. Atunci când Rusia a configurat actuala „sferă de influență” la începutul secolului XIX, prin anexarea Poloniei, Țărilor Baltice, Finlandei, Georgiei și Basarabiei, se părea că acest imperiu, această enormitate teritorială, prin definiție va trebui să domine lumea. În realitate, acțiunile de atunci, ca și cele din prezent, ascund un mare complex de inferioritate a acestui colos, un element care timp de secole marchează conștiința națională a rușilor, și anume provincialismul.

Rusia s-a modelat ca națiune modernă la periferia civilizației europene, ca o putere, ce s-a întărit la frontierele sale, dar care așa și n-a reușit să devină parte integrantă a acestei civilizații. B. Gherșunski, într-o reflecție providențială asupra paralelelor istorice dintre ruși și americani, ne sugerează că și Statele Unite s-au format inițial „în umbra” Europei, dar spre deosebire de Rusia, America din capul locului și-a făcut ideea universală parte integrantă a identității sale naționale. Această abordare a permis americanilor pe de o parte să nu se îndoiască niciodată de apartenența la civilizația europeană, iar pe de altă parte să nu se raporteze sau să se compare cu Europa, chiar și atunci când fosta colonie a depășit nu numai metropola britanică, dar și restul bătrânului continent.

Rusia a mers într-o direcție opusă, „euroasianismul” imaginar transformând-o într-o provincie, îndepărtând-o de Europa, fără să o apropie de Asia. Fără a înțelege în definitiv cine sunt, așa cum și moldovenii noștri rătăciți între est și vest, între a fi sau a nu fi europeni și români, la fel și rușii, nu s-au definit cine sunt. Iar când nu știi cine ești, nu poți avea încredere în sine. Este o chestie care vine și dintr-o simplă diagnoză psihologică a neîncrederii.

Mulți dintre cei care mă citesc vor spune că n-am dreptate, că Rusia a revenit de fiecare dată în forță, că după ce a pierdut imperiul în 1917, l-a recuperat în 1945, construind o lume bipolară în care domina globul, că acum sub ochii noștri a recuperat Crimeea și a umplut de sânge Ucraina, pentru a demonstra că este buricul lumii.

Dar, în realitate, Moscova a dus întotdeauna o politică a „cetății asediate”, de pe pozițiile unui stat împotriva căruia conjură întreaga lume și îi vrea răul. Și cât n-ar fi de paradoxal, o astfel de mentalitate a clasei politice inevitabil aruncă orice țară la periferia politicii mondiale, chiar dacă ea ocupă a șasea parte din suprafața globului. Dorința de a se izola și apăra de „vicleana” Europa în secolul XIX a adus Rusia într-o criză profundă, marcată de înapoiere economică și tehnologică, de lipsă de tradiții democratice și de încadrare plenară în circuitul civilizațional european. Nu este unicul caz.

Argentina, o altă țară, la alt capăt al lumii, care la începutul secolului XX era a opta economie mondială, timp de o sută de ani s-a luptat cu sindromul „vecinătății vrăjmașe”, demolându-și între timp economia, nimicind tradițiile democratice și fiind obsedată de problema insulelor Falkland, un gen de problemă a Crimeii pentru Rusia, din care cauză a purtat și un război pierdut cu britanicii. Consecințele acestei izolări și acum se fac resimțite în țara fotbalului și a lui Maradona, ea existând de ani de zile la limita defaultului. Mai sunt și altele de acest gen: Cuba, Iran, Libia, Venezuela sau Coreea de Nord, toate sunt niște mostre ale statelor în care elita politică și-a fondat legitimitatea pe lupta împotriva „vecinătății ostile”, falimentând în cele din urmă țara și cetățenii săi.

Curios că discursul politic al elitelor din aceste țări este izbitor de asemănător, el cramponându-se în isteria privind „conspirația americană” (omniprezentă la Putin, Chaves sau Gaddafi), prin aceasta accentuându-se propria importanță și generând un sentiment de falsă mândrie a propriei populații. Or provincialismul prin definiție presupune cultivarea unei imagini de importanță prin inocularea ideii de lume vrăjmașă, care are ceva cu tine. Tot în acest context regăsim și tendința de a minimaliza performanțele altora, prevestind iminenta prăbușire economică a Americii sau destrămarea apocaliptică a Uniunii Europene. Cel care nu poate face ceva important sau nu-i sigur de importanța sa, încearcă întotdeauna să minimalizeze sau să desconsidere mărețul, iar lucrul acesta îl știu de când rupeam corzile ringului. Și în asta tot este o dovadă de provincialism.

Marile state și națiuni nu se tem de opoziție și democrație. Anticomunist convins, W. Churchill s-a opus în 1940 scoaterii partidului comunist britanic în afara legii, explicând că în momentul marilor încercări pentru națiune, confruntată cu invazia germană, țara nu poate fi divizată în buni și răi. Rușii văd în propriii săi cetățeni dornici de schimbare „agenți străini” și îi bagă prin închisori, cum este și ultimul caz cu Navalnîi, interzic dubla cetățenie și îngrădesc accesul la putere a oamenilor care au conturi în străinătate, o dovadă elocventă de provincialism, a unor oameni care se tem de concurența politică.

În 25 de ani de independență, pornită sub auspiciile democratizării și deschiderii spre lume Rusia ar fi putut deveni parte a civilizației europene, fiind cea mai mare ca teritoriu și populație, și a patra economie a blocului comunitar. A ales în schimb integrarea falimentară și ofticoasă cu țările asiatice, trăgând acolo cu forța și amenințare R. Moldova sau Georgia. Este de asemenea dovada unui complex de inferioritate și a unui provincialism, pe care l-am resimțit și eu ca toți băieții de la sate, care au trebuit pentru a se afirma să depășească prostia proverbului moldovenesc „mai bine primul în sat, decât al treilea la oraș”.

America nu s-a temut să ridice Europa, să ajute Japoniei sau să investească în China, care în timp au devenit principalii săi concurenți economici și pe alocuri chiar politici. Din contra, le-a oferit ajutor și le-a deschis propria piață pentru că atunci când ești încrezut și puternic vezi în vecinii tăi parteneri economici puternici și piețe competitive pentru economia performantă și avansată, care asigură în viitor o creștere reciprocă a bunăstării. La fel cum au făcut americanii în raport cu Canada și cum încearcă să transforme Mexicul. Și nu cum fac rușii în raport cu fostele „republici-surori”, pe care le văd ca forță de muncă ieftină: pe care vrea o primește -vrea nu, cărora le dă cu bâta în cap dacă nu ascultă, cărora le închide gazul sau nu vrea să le mai primească vinul.

Ce a putut construi Rusia a fost un imperiu al fricii după 1945, care s-a ținut jumătate de secol pe tancurile și diviziile sovietice staționate în Europa de Est, dar și pe regimurile comuniste instaurate acolo, ai cărei lachei îndeplineau la ordine voința Moscovei. Chiar și în situația unui statut de supraputere mondială, Uniunea Sovietică nu a reușit depășirea senzației de provincialism, dovadă fiind că circuitul economic mondial și reperele universaliste ale umanității s-au creat în absența ei. Mai mult decât atât, colosul sovietic și-a îngrădit din frustrare, neîncredere și înapoiere nu numai propriul țarc al republicilor unionale, dar și „lagărul socialist”, pe care l-a dosit în spatele Cortinei de Fier. Iar atunci când inevitabilul s-a produs și efectele înapoierii au lovit, Uniunea Sovietică a pierdut totul, inclusiv propria identitate.

Pierzând două războaie mondiale, Germania a devenit centrul politic al Europei și una din cele mai puternice economii ale lumii. Asta lăsând ideea de război în secolul XX, împăcându-se cu vecinii și fără să amintească vreodată de Konigsbergul furat de ruși după 1945. Victorioasă în cea mai teribilă conflagrație mondială, Rusia a pierdut Europa de Est și a asistat neputincioasă la destrămarea Uniunii Sovietice, a rămas ancorată în sechelele mentalității imperiale din secolul XIX, generând un „ura-patriotism” în preluarea Crimeii și pornind un război fără precedent în Ucraina, care a transformat-o într-o paria mondială.

După ce a dominat o mare parte a lumii și jumătate a Europei, Rusia a ajuns în ipostaza jalnică de a se apăra la propriile frontiere, împotriva unor frați de sânge, pentru care ideea de viitor nu mai este legată de fantomele trecutului sovietic. Marea problemă a Rusiei în raport cu vecinii săi este faptul că nu a reușit să transforme trecutul comun într-o perspectivă creativă de viitor, bazată pe avantaj reciproc, egalitate și respect, așa cum și-a modelat Marea Britanie relațiile cu fostele colonii, care au venit benevol în Commonwealth. Resursele de nostalgie nu pot ține la infinit vecinii alături în condițiile în care nu ai creat un model social-economic și politic performant, care să fie atractiv, iar în condițiile în care în vecinătate există un astfel de model de emulație nu ai decât să-l imiți, devenind parte a acestuia. Rusia a ales altă cale, închizând propria colivie, la fel cum a făcut pe timpuri, numai că de această dată nu la Berlin, ci deja la frontiera cu Ucraina. Și a ales nu calea integrării, ci a marginalizării, la fel cum a făcut pe timpuri Imperiul Rus și Uniunea Sovietică, ambele terminând catastrofal pentru sine, dar ce-i mai tragic și pentru noi. Pentru că stratul de praf care s-a așezat peste noi la prăbușirea acestui colos întotdeauna ne-a îngreunat capacitatea de a merge acolo unde ne este locul. Iar o nouă prăbușire este iminentă, pentru că este condiționată istoric, Rusia actuală fiind unica țară care merge pe sens invers în această lume a globalizării, interdependenței și deschiderii.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus